Posts Tagged ‘somaj. precarizarea muncii’

CRIZA CA INVATATURA DE MINTE

July 7, 2009

Se schimba lumea. Suntem intr-o perioada de “naparlire“, cum bine scrie istoricul Max Gallo. Se stie ca el este unul dintre intelectualii de vaza ai Frantei, fost comunist, apoi socialist, mai tarziu gaullist de stanga, iar acum sarkozist-reformist. In orice caz un om ce stie ce inseamna “naparlirea” : ceva nou ce iese din ceva vechi. Sa fim oare acum martorii “naparlirii” capitalismului, cum ne lasa Gallo sa presupunem?
E interesant ca in occident a inceput sa se puna intrebarea daca nu cumva s-a depasit deja nivelul cel mai de jos al crizei si suntem martorii unei inviorari economice, ceeace ar demonstra ca spaima a fost exagerata. Dar singurele argumente ce se aduc sunt doar din domeniul financiar si bancar. Intr-adevar, spre deosebire de marea criza din 1929-1932, de aceasta data fortele de la conducerea statelor capitaliste au reactionat prompt si tare prin alocarea a miliarde de euro sau dolari, contand pe eterna bunavointa a contribuabililor ce vor plati uriasele datorii create. Iar o serie de ziare influente au inceput sa publice articole de proslavire a insusirilor capitalismului, calitati ce ar compensa cu varf si indesat defectele lui. In general se simte ca se doreste mentinerea sistemului, ca se spera doar o oarecare moralizare a lui, dar domneste tacerea ca el contine si mari factori de instabilitate.
Cea mai preocupanta dovada a starii critice a capitalismului contemporan este somajul. Intre luna aprilie 2008 si aprilie 2009 somajul a sporit cu 40% in tarile cele mai bogate. In doar 3 ani (2007-2010) numarul somerilor in intreaga lume va spori cu 26 milioane, adica cu 80%, salt fara precedent. Dar tot atat de grava este si precarizarea muncii, adica saracia in care traiesc o parte din cei ce au totusi loc de munca. In toate economiile desvoltate, in ultimii 15 ani ponderea acestor “working poors” este de 15-20%. Datele statistice arata ca somerii si muncitorii in situatie precara reprezinta impreuna cam un sfert din populatie, adica aproximativ 70 milioane in Uniunea Europeana, 40-50 milioane in St. Unite, aproape 30 milioane in Japonia. Consumul, motorul economiei de piata, ce era deja redus la aceste categorii ale populatiei, va scadea si mai mult. Daca in tarile triadei – UE, SUA si Japonia – intre 1945 si 1970 cresterea economica anuala a fost in medie de 4,5-5,0%, in schimb in perioada intre 1970 pana in 2007 aceasta crestere a atins cu greu 2,5-3,0%. Acum probabil ea va fi negativa. A stimula mereu consumul nu mai are sens, caci asta nu ar duce decat la sporirea importurilor din China si India. Singura iesire din impas este stimularea investitiilor in industrie, agricultura, servicii, dar si asta se loveste de piedici mari, deoarece bancile si-au restrans in mod sever conditiile de acordare a creditelor.
Toate cele de mai sus il determina pe Michel Rocard, fruntas socialist si fost prim-ministru sub presedintia lui Mitterrand, sa creada ca o reinviorare economica nu este deloc probabila prea curand. El face prognoza unei stabilizari a productiei la un nivel cu 5-10% sub cel al perioadei precedente, urmata de o perioada cu crestere zero sau foarte scazuta in urmatorii 4-5 ani. Dar asta va fi insotita de o slabire a coeziunii sociale, de fragilitatea guvernelor, de sporirea populismelor. Daca declansatorul financiar va exploda iarasi peste cativa ani, el va lovi si mai dureros economiile astfel anemiate”.
Concluzia ce se trage de aici este ca, incepand din 1980 in interiorul capitalismului a avut loc o revolutie, agravandu-i trasaturile negative. Iar cauza fenomenului – spune Rocard – sta in aviditatea nemasurata, in orientarea viscerala spre imbogatire rapida si cu cat mai putina munca, tendinta evidenta spre specula si inselatorie. In economia reala a sporit considerabil presiunea actionarilor, care au pus mana pe toate marile firme contemporane prin intermediul acelor “fonds”, ce voiau profituri anuale de peste 15%, impotriva oricarei logici de buna conducere antreprenoriala. Este un comportament al paturii superioare a claselor mijlocii din tarile desvoltate, incompatibil cu stabilitatea sistemului. De peste 5 decenii social-democratia explica ca pietele nu se pot echilibra singure, ca trebuie sa pui reguli in economie si finante, ca trebuie tinuta in frau inegalitatea sociala. Dar, in plina criza, recentele alegeri europene au aratat ca aceste voci nu sunt ascultate sau intelese, iar socialistii au inregistrat cam peste tot pierderi. S-a dovedit astfel ce atasat este electoratul de modelul capitalismului financiarizat, ce doritori sunt oamenii de castigul – riscant, dar facil – la bursa. Oare cate crize vor trebui sa mai vina pentru a convinge popoarele ca e nevoie de un tratament serios al anemiei capitalismului actual, se intreaba Rocard.
Pentru Romania criza inseamna si va insemna in continuare o serie de privatiuni, dar si de nemultumiri si proteste, ce vor apare indata dupa ce se va sti numele viitorului presedinte. Abia atunci sunt sanse sa aflam intregul adevar despre politica ce ne-a dus la imprumuturile exorbitante ale unei economii in prag de faliment. Si tot atunci s-ar putea sa se realizeze visul scump al lui Tr. Basescu de constituire a unui executiv pe care sa il controleze in mod direct, un regim deci autoritarist, justificat prin “interesul national intr-o perioada de criza”. Ceeace nu ar exclude insa miscari violente de contestare, perfect de inteles, dar cu consecinte nebanuite.