Posts Tagged ‘Stanga’

Cinci partide de stanga la alegerile din Germania

May 14, 2014

Dupa cum se stie, pe data de 25 mai 2014 au loc in intreaga Europa alegeri pentru Parlamentul European (PE). In cele 28 de tari membre ale UE se vor alege deputati pentru cele 751 de locuri ale parlamentului. Germania, ca tara cu cea mai numeroasa populatie in UE, are dreptul sa aleaga 96 de deputati. Alegatorii voteaza candidatii propusi pe lista diferitelor partide inscrise. Intrucat in Germania nu este nici o limita pentru vreun partid ce doreste sa ia parte la alegerile pentru Parlamentul European, s-au inscris pentru alegerile din acest an in aceasta tara, un numar de 25 partide, din care cinci sunt cele ce se afirma a fi de stanga, si anume de la stanga cea mai liberala pana la cea mai radicala. Prezint  mai jos cateva caracteristici ale acestor 5 partide, cu observatia ca numai primele doua (SPD si Die Linke) au sanse de a castiga locuri in PE, pentru celelalte trei partide participarea la alegeri fiind doar un gest menit sa arate ca inca mai exista. Alte date despre partidele ce iau parte in Germania la aceste alegeri se pot gasi pe adresa : Wahl-O-Mat.de, de unde am extras si informatiile de mai jos. 

Partidul Social-democratic al Germaniei (SPD)

Fondat in 1863 de Karl Marx si Ferdinand Lassale „Sozial-demokratische Partei Deutschlands“ a fost interzis de nazisti in 1933 si reinfiintat in 1945. Prin Programul de la Godesberg (1959) SPD a renuntat la originea sa marxista si muncitoreasca, socotindu-se un partid al intregului popor. Prin reformele incepute in 2003, pe cand era la putere, in ochii multor aderenti SPD si-a pierdut, cu asa-zisa Agenda 2010, calitatea de partid al justitiei sociale si, prin atitudinea conducatorilor lui, a devenit un partid de centru. In aceasta calitate el a alcatuit, impreuna cu partidele conservatoare, o mare coalitie de guvernare intre anii 2005-2009, precum si incepand din 2013 pana in prezent, in guvernul Merkel.

La alegerile din 2009 pentru Parlamentul European SPD a primit 20,9% din voturile catatenilor. SPD are 473.662 membri, iar drept prim-candidat pe lista este Martin Schulz, actualul presedinte al Parlamentului, care in caz de victorie, devine presedinte al Comisiei UE in locul ocupat acum de Barroso.

In programul SPD pentru alegerile din acest an se arata ca partidul doreste “sa dea Europei o noua directie”, prin extinderea competentelor parlamentului in adoptarea de legi si un control mai strict asupra activitatii Comisiei. Deasemenea – intarirea principiului subsidiaritatii, adica UE sa nu mai reglementeze probleme ce se pot solutiona mai bine national sau regional, astfel incat sa se poata debirocratiza munca. SPD sustine largirea in continuare a UE cu noi membri, inclusiv cu Turcia, dupa rezolvarea unor probleme inca in discutie cu aceasta tara. SPD cere o reglementare mai buna a pietelor financiare si a activitatii bancare, precum si combaterea mai ferma a evaziunilor in plata impozitelor. O mare prioritate este acordata introducerii prin lege a salariului minim de 8,5 euro/ora si combaterea somajului tinerilor.

Partidul “Die Linke” (Stanga)

Partidul a fost creat in 2007 prin unirea PDS (Partidul Socialismului Democratic, cu electorat preponderant in landurile din fosta RDG) cu WASG (Alternativa electorala a justitiei sociale) cu membri mai ales in vestul Germaniei. La alegerile din 2013 pentru Bundestag, „Die Linke“ a depasit cu putin numarul voturilor obtinut de partidul ecologist “Die Grünen“, devenind astfel ca marime al treilea partid din Bundestag. In prezent “Die Linke” are 64.756 membri . La alegerile din 2009 pentru PE, partidul a luat 7,5% din voturile electoratului.

“Die Linke” se defineste in programul sau drept partid ce vrea sa se treaca la un alt sistem societal si economic, al “socialismului democratic”. El lupta pentru o schimbare fundamentala a actualelor relatii de proprietate si de putere ale capitalismului, ce atrag dupa sine”inegalitatea, exploatarea, expansiunea si concurenta”. Partidul preconizeaza trecerea la un alt sistem al distribuirii avutiei nationale, insa fara a se recurge la mijloace violente.

In privinta Uniunii Europene, se sustine democratizarea acesteia prin largirea competentelor Parlamentului European si consultarea directa a populatiei in problemele grave. Sunt respinse orice incercari de militarizare a UE. Largirea cu noi membri a UE trebuie astfel efectuata incat tarilor nou intrate sa li se asigure un standart social corespunzator. Trebuie sporita impozitarea milionarilor, concomitant cu introducerea salariului minim si a unor pensii minime. Se cere o stricta reglementare a pietelor financiare si socializarea principalelor banci private. Interventiile peste hotare ale armatei germane trebuie oprite, ca si exportul de armament. Trebuie sistat parteneriatul UE – NATO, iar Germania sa iasa din NATO. “Die Linke” respinge planul incheierii unui acord de comert liberalizat intre EU si SUA si cere o alta politica in problema refugiatilor si imigrantilor din alte tari in Germania.

Principalul candidat pe lista pentru presedintia PE este Gabi Zimmer, fosta presedinta a partidului PDS.

 

Partidul Egalitatii Sociale, sectie a Internationalei a 4-a(PSG)

“Partei für Soziale Gleichkeit, Sektion der Vierten Internationale“ este un mic partid ce se reclama de la invataturile lui Leon Trotzki. Scopul lui declarat este unificarea fortelor muncitoresti europene “pe baza principiilor egalitatii si dreptatii sociale”. El se situeaza in opozitie fundamentala cu Uniunea Europeana si demasca caracterul nedemocratic al institutiilor UE. PSG pledeaza pentru o Europa unita pe baze socialiste, nestaliniste. In programul sau pentru alegeri, partidul combate politica “austeritatii economice” care exprima dominatia bancilor, imbogatirea catorva state si opresiunea clasei muncitoare. Se sustine introducerea unui control de stat a activitatii intreprinderilor si exproprierea bancilor. Este respinsa politica guvernului fata de refugiati si cea de sporire a aparatului represiv si de supraveghere.

PSG a fost creat in 1997, are cca. 300 de membri si la alegerile din acest an are drept principal candidat pe Ulrich Rippert, presedintele partidului.

Partidul Comunist German (DKP)  

“Deutsche Kommunistische Partei” a luat fiinta in 1968 si este de atunci sub supravegherea “Agentiei federale pentru protectia constitutiei” ca partid extremist. Conform statutului, DKP este un “partid marxist al clasei muncitoare si a altor paturi de oameni activi”. In programul electoral pentru alegerile din 2014 se arata ca partidul este impotriva Uniunii Europene, care reprezinta “interesele marilor banci si concerne care au creiat-o”. DKP pledeaza pentru stergerea datoriilor statelor europene saracite de UE, datorii care trebuie suportate de marile banci si concerne. Deasemenea se sustine desfiintarea NATO si a structurilor militare din cadrul UE.

Numarul membrilor DKP nu este publicat, iar candidat principal in alegeri este Nina Hagen. La ultimele alegeri, partidul a luat 0,1% din voturile electoratului.

Partidul Marxist-Leninist al Germaniei (MLPD)

Este un partid care a luat fiinta in 1982 si care declara ca “militand pentru o alternativa revolutionara, el este  mai la stanga decat toate celelalte forte politice”. Scopul principial al lui, conform programului, este “doborarea revolutionara a dictaturii capitalului monopolist si punerea bazei dictaturii proletariatului pentru construirea socialismului ca perioada de tranzitie spre societatea comunista lipsita de clase”. Pentru a se delimita de celelalte partide de extrema stanga, MLPD se reclama de la “invataturile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin si Mao-Tse-Tung”. Cu toate esecurile si problemele ivite pana acum, acest partid continua sa sustina ca “socialismul si-a dovedit superioritatea economica, politica, morala si culturala asupra capitalismului”. Printre scopurile MLPD figureaza ”revolta legitima impotriva Uniunii Europene”, “dreptul de azil pentru refugiati”, “salvarea mediului ambiant de societatea de profit” s.a. Presedinte al partidului este, de la infiintare, Stefan Engel.

America si miscarea progresista

April 14, 2014

„De ce nu exista nici o miscare socialista in Statele Unite?” este intrebarea care, cu peste o suta de ani in urma, l-a framantat pe filozoful si economistul Werner Sombart. Iar raspunsul la ea ar fi ca, datorita lipsei acute de mana de lucru, clasa muncitoare americana a putut, inca de la sfarsitul sec. 19, sa aiba forta necesara de negociere cu patronatul, ceeace s-a reflectat in salarii ridicate si in conditii de trai mult superioare muncitorilor europeni.  Americanii nu trebuiau deci sa se revolte, caci o duceau suficient de bine. Chiar si Friedrich Engels era de parere ca americanii sunt conservatori innascuti, ba si mandri de asta. Iar Antonio Gramsci vedea in idealul american al meritocratiei o ideologie proprie: anume hegemonia totala a valorilor burgheze, ceeace nu mai lasa nici un spatiu de actiune socialismului. La asta un rol a jucat si rasismul, ce a dominat societatea americana pana dupa cel de al doilea razboi mondial. In anii ’50, sub egida senatorului McCarthy anticomunismul a devenit o isterie de masa, toti comunistii, reali sau banuiti, fiind eliminati din economie si cultura. In anii razboiului rece aceasta vanatoare, nu numai dupa comunisti, ci si dupa asa zisii progresisti, a continuat, orice gandire socialista fiind sugrumata in fase.

Situatia economica a St. Unite este insa acum diferita. Relativa prosperitate a paturei mijlocii albe scade vizibil. Nivelul salariilor stagneaza, bugetele oraselor sunt insuficiente, iar marea recesiune a compromis mitul Americii meritocratice, lipsita de clase. Se prognozeaza o era a marilor conflicte sociale. Deja salariatii sectorului public manifesteaza impotriva masurilor de austeritate. Salariatii de la Wal-Mart si din retelele de magazine fastfood, cer sporirea salariului minim la 15 dolari/ora.

Saptamanalul german “Die Zeit”, care in numarul din 13 martie face o analiza a starilor sociale din SUA intr-un articol intitulat “O fantoma rataceste prin America”, citeaza cazul d-nei Kshama Sawant (41 ani), de origine Indiana, care a fost aleasa in conducerea orasului Seattle. Nimic deosebit in asta, daca nu ar fi un detaliu: Sawant e membra a partidului “Alternativa socialista”. Iar alegerea unui socialist intr-o functie publica inalta nu  s-a mai intamplat in America de la primul razboi mondial. Sawant pretinde ca si compania Boeing, cea mai mare din oras, sa introduca salariul minim de 12 dolari. Compania refuza si ameninta ca se va muta in alt oras, la care Sawant riposteaza ca n-au decat, caci muncitorii pot prelua conducerea si se vor dispensa de managerii cu salarii grase.

Asemenea cuvinte nu s-au mai auzit demult in SUA. Institutul de sondaje Pew mai  arata ca tinerii din segmentul de varsta 18-29 ani (asa zisii „millenials“) socotesc mai atractiv termenul de Socialism, decat cel de Capitalism. Ziarul online “Daily Beast” prezice aparitia unei noi generatii politice, mult mai de stanga, care respinge liberalismul lui Ronald Reagan : mai putin stat, mai mult business.

Cu toata criza, democratii sunt mai strans legati de banci decat de sindicate, adica de Wall Street in loc de Main Street. In timp ce cei ideologic de dreapta vor sa liberalizeze radical piata, , stanga moderata se multumeste doar cu reforme cosmetice. Insa generatia ce a intrat dupa 2000 in activitatea productiva, a avut – conform lui “Daily Beast” – o “ingrozitoare experienta” cu pietele deslantuite dupa principiile lui Reagan si Clinton. Pentru a-si continua studiile, tinerii au facut tot mai mari datorii, pe care ulterior nu le pot plati fiindca nu sunt suficiente locuri de munca sau doar slab platite. Daca intre 1989 si 2000 salariile medii pentru absolventii de studii superioare au crescut cu 11%, in schimb intre 2000 si 2012 ele s-au redus cu 8%. Asa numitii “millenials” sunt mult mai saraci azi decat erau parintii lor la aceiasi varsta. “The American Way of Life” adica libertate, raspundere personala, urcarea treptelor sociale prin munca intensa, pare o gluma sinistra astazi dupa criza financiara, scrie Daily Beast.  Generatia tanara si-a pus intreaga speranta in Barack Obama. Dar nerespectarea promisiunii din alegeri de a inchide Guantanamo, atitudinea ingaduitoare fata de activitatea NSA, lipsa masurilor de reglementare a sectorului bancar, au lasat pe multi tineri sa se departeze de stanga-mainstream. Chiar si vechea manevra de a stimula conflicte intre diverse grupari etnice se dovedeste acum dificila pentru cei din noua generatie (cei sub 30 de ani), care – conform ultimelor sondaje – sunt mai putin rasisti decat cei din generatiile mai in varsta.

Stramtorarea economica, dar si imunitatea la populismul de dreapta se reflecta si in paginile unor reviste si ziare online. Asa este revista “n+1”, editata de Keith Gessen, a carei recenta deplasare spre stanga politica a fost salutata chiar de New York Times. Vechea revista “Dissent”, fondata in 1950 de Norman Mailer si Irving Howe, a capatat si ea o orientare mai de stanga prin intinerirea personalului redactional. Temele culturii pop sunt de pilda analizate de ei din punct de vedere neomarxist, departe de stilul socialismului traditional.

O alta revista de stanga este “The Jacobin”, fondata in 2009 de Bhaskar Sunkara, care – cu 5000 de abonamente – a avut in anul trecut 250.000 de apeluri si comentarii din partea cititorilor. Revista nu se fereste sa atace atat dreapta traditionalista, cat si marxismul clasic. Intr-un solid eseu intitulat “Burn the Constitution” este atacat unul din miturile sacrosancte ale politicii americane. Iar in altul, intitulat “Zombie Marx” se cauta eliberarea spiritului socialismului de ramasitele stalinismului.

In alte articole si chiar carti, tineri intelectuali doresc sa dea un nou suflu stangii. Asa este Benjamin Kunkel, care – in noua sa carte “Utopia or Bust” –  se confrunta cu importanti ganditori moderni ai marxismului ca Frederic Jameson si David Harvey si declara ca noul tel al tinerei generatii americane este depasirea capitalismului si schitarea vietii ce i-ar urma acestuia. .

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (II)

October 27, 2013

 

Citind argumentele aruncate de N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu in batalia cu cei de la Observator cultural si de la platforma Critic Atac, primul lucru care surprinde este invinuirea adusa acestora din urma ca, atingand chiar si numai cu o floare campania pe care dansii o duc de peste 20 de ani impotriva stalinismului romanesc, s-ar deschide zagazurile reintoarcerii abuzurilor comuniste. Acuzatie consternanta deoarece nimic nu o justifica. Nu exista in tara nici un partid al unei stangi radicale, iar apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO fac aceasta ipoteza total neverosimila. Se doreste insa, prin publicarea unei avalanse de articole in ziare si reviste pentru ingrozirea, fara motiv real a publicului, sa se perpetueze situatia prin care gandirea de dreapta neo-conservatoare s-a instituit ca monopol, persifland si diabolizand orice viziune politica de stanga. Numai niste naivi mai pot acorda credit imaginilor de sperietori, conform carora in joc, prin critica dinspre stanga, este periclitata insasi existanta capitalismului si ca la granita ne pandeste, cu cutitul in dinti, insusi Putin.

Intr-un nou articol al d-lui Manolescu din Adevarul („Extremele se ating“) dansul spune, cuprins de emotie: „Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul”. Despre ce discurs extremist de stanga poate fi oare vorba? Dansul nu face decat sa repete prin asta  o veche teza draga propagandei razboiului rece, care azi nu mai are nici un suport faptic. Rusia, o fi ea privita ca un potential adversar al Americii, dar s-a debarasat de comunism si, mai rau chiar decat la noi, acolo bantuie un capitalism salbatic, cu brutale manifestari nationaliste.  Dar dl. Nicolae Manolescu (nascut Apolzan; oare de ce si-o fi schimbat numele de familie, pe care in interbelic il purta un legionar notoriu din Sibiu?), care din critic literar unanim apreciat pana in 1989, s-a transformat apoi in om politic, presedinte de partid vizand presedintia tarii, director al unei reviste literare ce militeaza partizan de dreapta, precum si posesor a altor distinctii si privilegii. Dansul isi afiseaza acum o atitudine politica confortabila de centru-dreapta, din care nu doreste sa fie deranjat. Dar, asa cum scria Norberto Bobbio, dreapta e mai apropiata de extrema dreapta decat de stanga, cu care nu impartaseste aceleasi valori.

Iar Vladimir Tismaneanu, propagandist oficial al anticomunismului, tine sa asigure cititorii  Revistei 22 ca cei ce pun la indoiala utilitatea dominatiei fara nici o obiectie a elitei neoconsevatoare, nu sunt decat niste comunisti camuflati ce doresc revenirea la regimul de trista amintire. O excelenta analiza a tezelor tismaniene poate fi citita in blogul „vicuslusorum“ (25.10.2013), din care preluam cateva pasaje: „Vladimir Tismaneanu  a conservat atmosfera sufocanta de razboi rece in cartile sale tarzii: desi politic defunct, cadavrul Imperiului Raului si-ar fi lasat fantomele asupra societatilor viitorului. Tentatia comunismului trebuie exorcizata cu indarjire. Tonul apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu ataca fara pic de nuante totalitarismele comuniste este profund nestiintific si incarcat de valori straine distantei cu care istoria ca domeniu este scrisa. Totalitarismul este o cheie interpretativa desueta astazi, la 60 de ani dupa opera Hannei Arendt. Nimic prob nu poate iesi de sub pana unor anticomunisti dominati de o ideologie neoliberala la fel de pacatoasa ca orice viziune partizana traita cu fanatism.“  (…) „Simplitatea demersului sau sperie prin ferocitatea cu care sunt purtate atacurile. In procesul de demolare totala, stanga insasi, mai veche si mai prezenta in modernitatea capitalista decat experimentul comunist, este anatemizata si demonizata ca fanatica, odioasa, utopica, iar marxismul, desi tratat cu superficialitate grosolana de Tismaneanu, cade sub ghilotina furiei anticomuniste.  (…) Suficienta istoricului V. Tismaneanu devine devastatoare in latura publicistica a operei sale. Generalizarile pripite, judecatile de valoare nefondate pe altceva decat umori personale, atacurile repetate la persoana, viziunea maniheista straina de spiritul autentic al stiintei, tonul otravit, indignarile condescendente, aplecarea spre etichete si porecle sinistre, dar mai ales, trufia cu care desfigureaza subiecte fragile epistemic, m-au convins sa tratez cu circumspectie si neutralitate opiniile inflamate, golite de spiritul adevarului, ale omului Vladimir Tismaneanu.“

Este sigur ca duelul intre intelectualii de stanga si cei de dreapta va continua, caci realitatile din tara impun clarificari, uneori dureroase. Dar asupra argumentatiei celor de dreapta apasa bilantul ultimilor ani, plin de promisiuni esuate, care nu mai sunt acceptate de tineri pe care retorica anticomunista, repetata pana la sastisire, ii lasa indiferenti.

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (I)

October 27, 2013

 

De peste o luna se desfasoara in cateva publicatii un duel aprig pe teme ideologice care nu poate lasa pe nimeni indiferent. In „Adevarul“, „ Romania literara“ si „Revista 22“ domnii N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu isi manifesta stupefactia si indignarea pentru ca o seama de tineri calca in strachinile corectitudinii politice,  adoptand puncte de vedere nepermis de stanga. De cealalta parte se situeaza cei de la platforma net  „Critic Atac“ si de la periodicul  „Observator cultural“, care isi exprima lehamitea fata de dominatia de peste doua decenii a unui discurs elitist, camuflat sub vesmant de „anticomunism“. Nu am putut urmari intregul schimb de argumente si replici al acestei dispute, dar voi reda pe scurt cateva argumente ce mi s-au parut esentiale in aceasta controversa.

Profesorul Nicolae Manolescu, presedinte al Uniunii scriitorilor, membru al Academiei Romane si posesor al altor titluri, ii „acuza“ pe cei de la Critic  Atac  ca sunt marxisti, leninisti, comunisti, antioccidentali si rusofili, printre altele si deoarece: „…printre patronii spirituali ai junilor de la Critic  Atac , Marx si Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez“. La care primeste riposta unui comentator de solida statura intelectuala (Radu Ioanid): „Stie dl. ambasador al Romaniei la UNESCO, ca a utiliza formula „evreii Marx si Lenin“ inseamna folosirea unui cliseu antisemit  –  evreii ai creat/adus comunismul?! (…) Caracterizarea lui Lenin ca evreu este in general facuta de cele mai salbatice si inculte cercuri extremiste de dreapta. De altfel domnia sa nu este la primul derapaj de acest fel. Penibilele sale luari de pozitie pro-Antonescu sunt on the record“. 

„Neo-stangistii“,  care pretind ca anticomunismul, ce stapaneste autoritar  gandirea intelectuala din Romania timp de aproape un sfert de secol, ar fi devenit nu numai desuet, ci si daunator, sunt in plina  erezie, proclama dl. Manolescu, deoarece “inca nu ne-am despartit cu adevarat de comunism“. Ceeace il indreptateste sa-i sanctioneze cu urmatoarea sentinta:  „lipsa deplina de spirit critic , care ii conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendentioasa confuzie de valori“.  Ii sare imediat in ajutor V. Tismaneanu, vestit procuror al Istoriei, care vede in incercarea de „delegitimare insistenta, insidioasa sau stridenta a anticomunismului“, nici mai mult, nici mai putin decat un atac la democratie.  (Ca si cum democratia nu ar putea admite diversitatea de opinii, reflectez eu). Dansul  se intreaba cum se poate explica „perseverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera dacat stupide, ba chiar potential criminale“. 

O alta imputare adusa tinerilor „stangisti“  este ca ei incearca reactualizarea lui Dobrogeanu-Gherea (socialist) in dauna lui Maiorescu (conservator): „Marturisesc rusinat – scrie dl. Manolescu – ca n-am prevazut ca fostii mei studenti ar putea intr-o zi sa sfideze tot ce i-am invatat despre Maiorescu…“ Dupa dansul, anii comunismului „au ruinat complet si definitiv critica marxista cu pretentii stiintifice a lui Gherea“. La care Paul Cernat in Observator cultural da replica:  „A te bloca in maiorescianism sau a-l fetisiza bigot, refuzand ca inutilizabile alte traditii de gandire critica, nu e semn de gandire  libera si pluralista. Rolul stangii in procesul modernizarii noastre e unul determinant“.

Aceste imputari pornesc de la premisa, intentionat falsa, ca cei de la Critic Atac si Observator cultural ar dori sa reabiliteze comunismul stalinisto-ceausist, criticand demascarea crimelor fostului regim, domeniu unde numai cativa chemati au dreptul sa se pronunte.  Astfel acelasi  N. Manolescu semnaleaza in Adevarul amenintarea ce  pluteste asupra societatii romanesti din partea unui „neomarxism (neoleninism?)“, invecinat cu „islamismul radical“ si care, daca nu azi, atunci maine, „ne va asurzi pe toti“.  Este o acuzatie vicleana, cu substrat politic, vadit populist. In realitate, citind si recitind articolele celor invinuiti, se constata ca nu e vorba de apel la absolvire de orice culpa a unui regim care nu a avut doar parti rele pentru populatia tarii. Este insa vorba despre vechea confruntare intre dreapta si stanga, despre „ridiculizarea si diabolizarea omului de stanga“, cu epitete discreditante, pentru eliminarea din viata culturala a celor ce indraznesc sa critice o stare de lucruri ce marginalizeaza tara noastra: absenta stangii veritabile din discursul public. Ce spun in fond acesti tineri intelectuali asupra carora se arunca anatema?

„Decredibilizarea stangii – scrie Bianca Burta-Cernat –  concomitent cu fetisizarea agresiva a principiilor dreptei (in mod deosebit ale celei liberal-conservatoare) este parte a unui proiect hegemonic,  care risca sa limiteze in mod insidios, insusi dreptul de a vedea lucrurile diferit fata de ceea ce ne invata establishmentul, prin toate parghiile institutionale de care dispune. (…) Omul de stanga e prea adesea ridiculizat (cand nu diabolizat la noi; despre el se vorbeste in clisee. E dusmanul proprietatii private si adeptul colectivismului, e cu necesitate ateu – singura lui religie fiind una politica, uraste elitele de orice fel, ideile lui au un potential totalitar. (…) In Europa civilizata, pe care nu mai ostenim sa o invocam, un asemenea discurs ar provoca mirare. La noi, in schimb, acesta e discursul intelectual dominant“. 

La randul sau, Vasile Ernu, intr-o scrisoare deschisa in Critic Atac adresata lui H.-R. Patapievici si  intitulata „Da, sunt om de stanga“, scrie: „Afirmati  ca sunteti ponegrit de  unii-altii pe model „vadimist“ si ca sunteti etichetat „“evreu“ de origine „stalinista“ pe linie paterna. Insa dvs., doar dupa un rand, procedati la fel, in aceiasi „logica vadimista“, etichetandu-ma „nostalgic dupa Imperiul sovietic“. (…) O faceti de pe pozitia care la noi a devenit aproape lege, a“partii bune“ care legitimeaza si delegitimeaza prin simpla rostire a unor postulate“.

Paul Cernat precizeaza si dansul in „Observator cultural“ ca: „a critica iluziile anticomunismului nu inseamna a fi aparator al crimelor comuniste“, dupa cum „a fi antielitist nu inseamna a fi impotriva elitelor“. Nedorind sa personalizeze discutia, tot el arata ca: „Pentru acesti lideri de opinie, apologeti ai statului minimal, doar cei suficient de bogati sau favorizati au dreptul la servicii de sanatate  si educatie decente, de preferat private, restul nu au decat sa se descurce cum or sti, sa crape sau sa emigreze…“. „Daca dl. Manolescu vede in junii de la Critic Atac  doar „marxisti“, „leninisti“ si „radicali maoisti“, ma pot intreba de cand a devenit marxismul, cu avatarurile sale revizioniste, nefrecventabil cultural in Occident?“. Si mai departe: „…angajarea elitistilor, cu arme si bagaje, in contul regimului Basescu, a scos la iveala nu doar insensibilitatea sociala a „dreptei“ intelectual-militante, ci sensibilitatea ei antisociala, narcisista, grefata pe o ideologie tip Ev Mediu, plus capitalism fara limite. (…) Nu voi putea uita multa vreme discursurile – oribile – impotriva asistatilor sociali (incluzand aici bugetarii si pensionarii), a statului social si a „mahalalei inepte“, care nu munceste, fura si-i voteaza cu burta pe criptocomunisti, care nu-si merita elita si presedintele etc. (altfel, poporul cel prost,cobai ideal pentru austeritate, era bun cand vota pentru parlament unicameral sau il vota pe „mahalagiul cu viziune“ euroatlantica)“.

Atat deocamdata cu prezentarea unora din argumentele schimbate in confruntarea ideologic-culturala dintre cei cativa partizani de dreapta si de stanga. In partea a doua a acestui articol, voi prezenta alte opiniiin legatura cu aceasta disputa.

O revista germana de educatie politica pentru tineret

July 3, 2013

 

Germania, ca si alte tari democratice, se procupa de educatia cetateneasca a populatiei. In acest scop exista, de peste 20 de ani, o agentie  denumita  „Bundeszentrale für Politische Bildung“ (Centrala Federala pentru Educatie Politica). In principiile ei de baza se arata ca “democratia are nevoie de o societate civila vie si capabila de confruntare, iar aceasta nu se poate infaptui decat atunci cand cetatenii participa activ la viata politica si sociala. De aici decurge obligatia de a sprijini si stimula intelegerea situatiei politice si consolidarea constiintei democratice, respectarea drepturilor omului si faurirea unei culture politice democratice , fara partinire de partid”. Idei desigur frumoase, dar cum sunt ele aplicate in practica? Intr-o buna masura asta se realizeaza prin revista “Fluter”. Este o publicatie pentru educatia politica a tineretului, tiparita in 250.000 exemplare (un caiet de 50 pagini fiecare), care apare odata pe trimestru in excelente conditii grafice si este distribuita gratuit celor interesati. Revista poate fi consultata pe internet la adresa: www.fluter.de

Dupa cum se stie in Germania in prezent este la putere un guvern de centru-dreapta (o alianta a crestin-democratilor si liberalilor), asa incat m-as fi asteptat ca orientarea politica a revistei sa corespunda sensului urmat de politica guvernamentala. Nicidecum insa: revista are o orientare mai mult de stanga, ceeace se intrevede din tematica problemelor ce framanta tineretul german si carora le este consacrat fiecare numar. Iata care sunt cateva din aceste teme: Internetul; Saracia; Sexul; Banii; Limba si limbajul; Munca; Proprietatea; Hrana; RDG dupa caderea zidului ; Mediile de informare; Protectia naturii; Solidaritatea; Marile orase (Megacityes); Piata; Egalitatea, Feminismul s.a.

Ce intalnim rasfoind cateva din aceste numere ?

In caietul despre saracie se incearca a se da raspuns la intrebari ca: De ce este Africa atat de saraca si Europa atat de bogata? De ce atat de multi oameni sunt muritori de foame, desi alimente sunt in lume deajuns? De ce unele tari cu mari bogatii naturale nu se pot smulge din subdesvoltare, in timp ce alte tari prospera pe seama lor? A contribuit globalizarea la sporirea saraciei in lume? Sunt oare saracii din tarile bogate singuri vinovati de conditia lor? Ce poate face politica pentru combaterea saraciei? Tot in acest caiet se prezinta varietatea aspectelor saraciei in Germania, de la studentii care abia o scot la capat cu 600 euro pe luna si de la pensionarii ce nu-si pot plati chiria, pana la acei “Obdachlos”, evacuati din locuinta si care sunt obligati sa doarma pe strada. Se prezinta si cazurile unor tari, ca de pilda Zambia, unde sfaturile date de FMI si Banca Mondiala au inrautatit situatia economica si au favorizat interesele tarilor bogate, sau ale Chinei si Braziliei unde reintroduceea treptata a capitalismului a stimulat desvoltarea economica, adancind insa prapastia dintre saraci si bogati si sporind contrazicerile sociale.

Caietul consacrat sexului in societatea moderna subliniaza in editorial ca in capitalism placerea si promisiunile sexualitatii au fost integrate circuitului marfurilor, banilor si serviciilor, iar prin aceasta – criteriilor de concurenta si consum ale pietii. Asa zisa revolutie sexuala din 1968 a accentuat tolerarea unei sexualitati afisate public, sub care insa se ascund vechile sabloane ale exploatarii si oprimarii. A-si desvalui propria sexualitate in acest mediu devine o chestiune politica a autodeterminarii: a te sustrage ordinelor marketingului este o atitudine mai revolutionara decat s-ar crede. Sexul nu e doar o problema de morala sau de desbatere despre ce e bun si ce e rau in viata unui cuplu, ci si o problema de dominatie, pornind de la violul ca aspect al razboiului pana la violenta acceptata asupra unei personae sau a unui grup. Cine vorbeste despre sex nu poate sa taca cu privire la societatea in care traieste. In caiet sunt articole care pun in discutie problema homosexualitatii, articole care compara siguranta data de diversele procedee de protectie anticonceptionala sau care desvaluie dilema in care se gasesc cei ce au contractat virusul HIV, un articol despre copii si tineri victime ale unor pedofili si un articol despre legalizarea prostitutiei in Germania ca premise de ajutor dat femeilor dar din care prostituatele nu au avut nimic de castigat.  

In caietul cu tematica “Munca” ni se prezinta mai intai cateva cifre interesante. In lume erau ocupate in 2010 in diferite munci platite 3.261.000.000 persoane. Cota somajului a fost de 9,7% in SUA, 19,8% in Spania, 4,0 in Austria, 7,0% in Germania, 9,6% in UE. Cresterea productivitatii muncii in perioada 2000-2010 a fost de 8% in Germania si de 20% in SUA. Durata medie a saptamanii de munca pentru cei integral ocupati: UE – 40,5 ore; Marea Britanie – 42,5 ore; Coreea de sud: 46 ore. Numarul salariatilor catorva mari firme: Wal-Mart (SUA) – 2.100.000; China National Petroleum – 1.650.000; Posta Germana – 424.686; Volkswagen – 358.500. Cu toate ca muncesc 8 ore pe zi, multi oameni fac parte din categoria “working poor”, adica sunt si raman saraci. Conform datelor ILO (International Labour Organization) numarul persoanelor care traiesc cu un venit mai mic de 1,25 $ / zi si persoana se ridica in 2008 la 633 milioane, iar cei traind cu mai putin de 2 dolari  – 1.190 milioane.+

 In Germania, la o populatie de 82 milioane, numarul somerilor (in 2009) a fost de 3,3 milioane, iar al celor ocupati in campul muncii – 40,2 milioane, din care 35,8 milioane salariati si 4,4 milioane liber profesionisti. Din cei ocupati in campul muncii 2,1% lucrau in agricultura, silvicultura si pescuit, 25,5% lucrau in industria prelucratoare, iar 72,4% lucrau in sectorul tertiar (prestare de servicii). Care sunt salariile in Germania si cum sunt ele impozitate? Un manager (sef de intreprindere) castiga in medie anual 91.180 euro; un avocat – 82.161 euro; un consilier de intreprindere – 76.240; un medic de spital – 75.733; un professor de liceu – 46.628; un gradinar – 27.234; un frizer – 15.787 euro anual. In medie femeile castiga in Germania, la munca egala, cu 23% mai putin decat barbatii. Castigul brut pe ora (inclusive primele) in industria prelucratoare erain 2010 in Germania – 33,9 euro; in Polonia – 7,0 euro; in Bulgaria – 2,2 euro; in Sri Lanka – 0,41 euro. Dar numarul celor care, in Germania, lucrau  pentru mai putin de 5 euro pe ora a fost de 1,15 milioane. Castigul e impozitat astfel: pana la 8.000 euro pe an – nici un impozit; peste 8.000 euro – 14%; peste 52.882 euro – 42%; peste 250.731 – 45%. Daca in Germania in medie un absolvent de facultate castiga anual 70.000 euro, unul doar cu bacalaureatul castiga 58.000 euro, iar unul cu liceul terminat, dar fara bacalaureat – 36.000 euro anual

Un articol in acest numar al revistei este consacrat lucratorilor dintr-o fabrica de placi ceramice, care – dupa ce firma a dat faliment – nu s-au resemnat sa intre in somaj, ci au continuat sa munceasca preluand conducerea intreprinderii. In Argentina – tara crunt lovita de criza – sunt azi 200 de intreprinderi care au fost preluate de salariati dupa ce tribunalul le-a declarat falimentare.  Un alt articol prezinta cu simpatie viata si munca unor tineri romani (in majoritate tigani) care isi castiga existenta la Berlin spaland parbrizul automobilelor oprite la stop, alungati mereu de politie. Alte articole : De ce nu este usor pentru un tanar german sa-si infiinteze o firma proprie in alta tara; Cum o scoate la capat o familie in care capul ei a devenit brusc somer; Despre copiii pusi sa munceasca; Sindicatele pierd mereu membri, dar ele sunt indispensabile pentru o economie functional etc.

.

Ma opresc aici, caci deja s-au depasit mult dimensiunile pe care le cred admisibile ale unui articol de blog. Ma gandesc insa ca prin toamna sa prezint tot aici o alta revista politica germana, putin cunoscuta in Romania, intitulata “CICERO”

Slavoj Zizek si ideea comunista

June 26, 2010

La 25 iunie 2010 s-a deschis la Berlin un Congres cu titlul “Ideea comunismului” la care participa numerosi ganditori de stanga europeni printre care Slavomir Zizek, Antonio Negri, Alain Badiou si Cecile Winter. Cotidianul de stanga “Tageszeitung” (TAZ) a obtinut un interviu din partea filosofului psihoanalist sloven Slavoj Zizek (61 ani) asupra problemelor in discutie la acest Congres, din care redau mai jos cateva pasaje. 

  • TAZ : Domnule Zizek, cum intentionati sa scoateti comunismul din izolare?
  • Zizek: Singura modalitate sta in schimbarea regulilor impuse in ultimii 20 de ani. Capitalismul liberal nu poate rezolva problemele economice si ecologice, fara a se renega pe sine. Dar nici comunismul sec. 20 nu o poate face.
  • TAZ : Cereti ca stanga sa respecte disciplina, ordinea si sa aduca jertfe, iar pe potentialii delicventi sa-i tina sub observatie. A  stea nu prea seamana cu reguli ale comunismului.
  • Zizek : Stanga este prea deseori victima a santajului liberal. De ce solidaritatea, disciplina, pregatirea de lupta si de sacrificiu trebuie sa fie valori doar ale extremei drepte? Adevaratul fiasco al Stangii actuale este ca nu ofera o alternativa. Crezul ei este fie anticapitalismul, fie neo-keynesianismul. In ultimii 20 de ani capitalismul a fost mai revolutionar decat Stanga.  
  • TAZ : Propovaduiti comunismul dincolo de stat si piata. Pe de alta parte visati despre renasterea teroarei iacobine si a ideilor lui Lenin. Sunteti atasat modelului suveranitatii?  
  • Zizek : Eu il citesc pe Lenin la modul kirkegaardian. Asta inseamna nu repetarea a ceeace a facut Lenin, ci ce a scris el. A-l repeta pe Lenin inseamna in cele din urma a recunoaste ca Lenin e mort. Sovietele erau utopia de stanga a secolului 20. Eu sunt impotriva actualei forme a statului. Dar e nevoie de un organism global de disciplina si organizare.
  • TAZ : Din cauza acestor pareri sunteti acuzati de gandire totalitara.
  • Zizek : Cea mai buna aparare a mea provine de la prietenul meu Fredric Jameson. El spune: Orice ai afirma cu teoria ta, totusi cu glumele tale impertinente, intr-un stat totalitar vei fi primul care va fi impuscat. Stiti de ce pe seful cubanez il cheama Fidel Castro? Pentru ca intreaga Cuba este “fidelity to castration”, deci resemnata cu castrarea. Cubanezii isi sarbatoresc saracia ca semn al autenticitatii revolutiei lor. In sens psihoanalitic asta e castrare.
  • TAZ : Ati dat ca exemplu Coca-Cola drept o promisiune artificiala a capitalismului. Atunci simpla lozinca “Va rog, fara zahar!” ar inseamna o atitudine anticapitalista?
  • Zizek : Nu, raspunsul corect ar fi « Vreau un zahar nou ». Pretentia noastra este schimbarea realitatii, descoperirea unui nou zahar, iar asta e o lectie si pentru politic. E gresit a crede ca astazi o societate liberala, multiculturala, lupta impotriva uneia fundamentalista. Ambele sunt parte ale desvoltarii globale capitaliste.
  • TAZ : Titlul conferintei pe care o veti tine aici poarta denumirea “To begin from the Beginning”. Este o critica la opiniile lui Toni Negri?
  • Zizek : Negri repeta optimismul marxist conform caruia capitalismul duce de la sine spre comunism. Dar noi trebuie sa ne ocupam cu problemele capitalismului liberal, cu cele ale ecologiei, biogeneticii, proprietatii intelectuale si a spatiului public. Eu consider falsa teoria sa ca statul national va dispare. Din contra, el se va intari.
  • TAZ : Suntem oare acum in preajma unei noi revolutii?
  • Zizek : Trebuie sa-l imitam pe Lenin care s-a dus in Elvetia unde s-a pus sa-l citeasca pe Hegel. Noi trebuie sa parafrazam cea de a 11-a teza a lui Feuerbach: in sec. 20 am incercat prea rapid sa schimbam lumea. Astazi trebuie ceva mai mult: sa o interpretam. Nu am nici un plan pentru o noua revolutie, dar stiu ca nu vor mai fi baricadele din sec. 20.
  • TAZ : Daca nu aveti nimic concret sa ne spuneti despre viitoarea revolutie, atunci fiti mai concret in critica despre situatia actuala.
  • Zizek : Social-democratia in Europa va slabi. Viitorul sta in capitalismul liberal si reactiunea fundamentalista, nationalista indreptata impotriva imigrantilor. Berlusconi ar putea fi imaginea tipica a viitorului, un fel de Groucho Marx la putere. Ar putea apare un nou autoritarism, in care sa fie admise doar micile libertati ale consumului si sexualitatii. Iar criza financiara nu este inceputul sfarsitului, ci – asa cum spune Naomi Klein – o terapie de soc ce sprijina capitalismul.
  • TAZ : Va referiti la Chavez ca la un exemplu de miscare emancipatoare. Dar prietenia lui cu Ahmadineshad nu este o dovada de politica emancipatoare.
  • Zizek : Chavez a fost primul care i-a integrat pe cei din favelas si slums. Ceva mai tarziu a pierdut. Iranul, unde mie mi s-a interzis sa intru, nu-l consider drept prieten, doar pentru ca el este antiamerican si antiimperialist. Intram intr-o era multicentrista, ce inseamna ca SUA nu mai tine locul de singurul baiat rau. Daca stanga nu-si va regasi profilul, viitorul nostru va fi miscarea djihadista, scopul careia nu este lichidarea capitalismului, ci fundamentalismul religios.
  • TAZ : Multe din cele ce spuneti sunt radicale si provocatoare…
  • Zizek : Violenta cu adevarat fundamentala inseamna a fi temerar pentru a schimba din temelii relatiile sociale. Fascismul nu a facut asa ceva. El a facut milioane de morti pentru a salva capitalismul. Eu ma pronunt impotriva opiniei raspandite ca Hitler si fascistii lui au fost bine organizati, disciplinati si curajosi. Hitler a fost un las. De aceea am scris ca Hitler nu a fost suficient de radical, in comparatie cu Gandhi.
  • TAZ : Unii spun ca sunteti un bun Entertainer, care in fond ascunde un sarlatan. Va deranjeaza aceasta apreciere?
  • Zizek : Mie imi place sa-i fac pe oameni sa gandeasca, iar pentru asta uneori folosesc si glume. Poate ca uneori am mers prea departe cu asta, iar reprosurile ce mi se aduc sunt tot mai dure. Sunt chiar acuzat de antisemitism, lucru care ma sufoca. Eu critic si cred ca nu am o atitudine gresita. In schimb in ziarul egiptean Al-Ahram cartea mea a fost criticata ca pro-sionista. Dar aveti poate dreptate si de aceea ma intorc la teoria pura. Scriu chiar acum o carte despre Hegel, care are deja 700 de pagini.

CALEIDOSCOP MONDIAL

June 20, 2010

 

            Socialistul Bernie Sanders. Dupa cum se stie, Senatul american are o suta de membri. Doar doi dintre ei nu sunt membri fie al partidului democrat, fie al celui republican: ei sunt senatorii independenti de Connecticut (Joe Lieberman) si de Vermont (Bernie Sanders). Iar acesta din urma, membru al Senatului din ianuarie 2007, este primul senator din istoria Statelor Unite ce se afirma ca fiind socialist (“democratic socialist”). Nascut la New York in 1941, intr-o familie de emigranti polonezi, el a facut studii superioare la universitatea din Chicago. In 1981 a fost ales primar in Burlington, cel mai mare oras din statul Vermont, iar in 1990 a castigat alegerile pentru un loc in Camera Reprezentantilor. El a fost reales de 6 ori ca  reprezentant al acestui mic stat, care nu dispune decat de un singur loc in Camera Reprezentantilor. De regula Bernie Sanders sustine propunerile partidului democrat, dar a votat impotriva invadarii Irakului de trupele americane in 2003 si este un critic sever al US Patriot Act, lege din 2001 care – sub pretextul luptei impotriva terorismului – a ingradit considerabil drepturile cetatenesti. 

            Visul frumos al unitatii stangii. Vineri 18 iunie 2010 s-a deschis la Paris congresul partidului comunist francez. Secretara nationala a PCF,  Marie-George Buffet, care a condus timp de 9 ani acest partid si care cu acest prilej va ceda locul lui Pierre Laurent, a invitat la sedinta de deschidere pe toti reprezentantii stangii franceze: Martine Aubry si Claude Bartolone ( partidul socialist), Jean-Luc Melenchon (Parti de gauche), Alain Krivine (Nouveau Parti Anticapitaliste), Arlette Laguiller (Lutte Ouvriere), Cecile Duflot (Parti Ecologiste “Les Verts”). Erau de fata si reprezentantii celor trei mari sindicate franceze. Marie-George Buffet a profitat de prezenta tuturor pentru a exclama “Ce frumoasa manifestare de unitate am putea face impotriva intentiilor guvernului de schimbare a regimului pensiilor!”, dupa care a adaogat: “Ceeace ne-a adunat impreuna este ca suntem de acea parte a baricadei unde sunt aparate drepturile omului”. Iar apoi, cea care a fost prima femeie aleasa la carma acestui partid, a apelat tovarasii sai sa depuna toate eforturile pentru “a fauri strangerea impreuna a Frontului de stanga”. Dar in acesti ani PCF a inregistrat cele mai drastice pierderi ale electoratului, obtinand la ultimele alegeri prezidentiale doar 1,93 %. 

            Rebeli in armistitiu. In Nepal, intre anii 1996 si 2006, s-a dus un nemilos razboi civil intre PLA (Armata Populara de Eliberare) si trupele armatei regimului de la Katmandu. Prin doborarea monarhiei s-a reusit sa se incheie pacea si cei 19.000 de fosti rebeli (“maoisti”) asteapta de 4 ani, in cateva mari tabere, integrarea in societate si indeplinirea celorlalte prevederi ale acordului de armistitiu. Revista “Der Spiegel” (No. 24/2010) informeaza ca in acest proces un rol important il joaca germanii. “Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit” (Societatea pentru colaborare tehnica), organizatie guvernamentala, a acordat pana acum 5 milioane de euro pentru ca fostii maoisti, proveniti in majoritate de la tara, sa invete a citi si a scrie, sa faca croitorie, dulgherie,  iar unii sa lucreze in birouri. Unii deprind munca de instalator sau chiar lucreaza la computer, pe aparatele aduse de germani. Intrebati cum se impaca aceasta treptata  trecere la viata civila cu viata militara dusa pana atunci, raspunsul dat a fost: “Comunismul si marxismul evolueaza si se adapteaza  la noile situatii. Noi suntem acum pentru un capitalism progresist”.

UN FILOZOF AL STANGII NEMARXISTE

April 14, 2010

Bernard –Henri Levy, reprezentant proeminent al curentului „noua filozofie“ in Franta, care a supus unei critici nemiloase totalitarismul („Barbaria cu fata umana”) este ultimul dintre colegii sai de gandire care isi mai afirma convingerile de stanga. Alti filozofi ce imbratisasera aceiasi cale pornind de la extrema stanga, ca de pilda Andre Glucksmann, Pascal Bruckner sau Alain Finkielkraut, au evoluat treptat, iar acum apara pozitiile ideilor de dreapta. Desi contestat vehement de stanga radicala, B-H Levy (61 ani) continua sa sustina ca voteaza cu partidul socialist si pledeaza pentru respectarea drepturilor omului si contra asupririi sociale pe toate meridianele. Desigur, si acestea sunt valori ale stangii, insuficiente insa pentru a-l debarasa de acuzatiile de dandy infumurat al gandirii filozofice contemporane. Este interesant de aceea sa urmarim cateva din raspunsurile pe care el le-a dat intr-un interviu publicat in saptamanalul german “Der Spiegel” (No. 13 din 3 aprilie 2010)

Recenta dvs. carte “Despre razboiul din filozofie” este un fel de manifest metodologic si programatic despre arta si filozofia dvs. Va considerati un razboinic?

“ Sunt un om pasnic, iar violenta si razboiul le privesc cu oroare. Am calatorit pe intreg globul unde sunt teatre de razboi, in Bangladesh, in Bosnia-Hertzegovina, in Israel, in Georgia, in Afganistan, si privesc razboiul ca o rusine a omenirii. Dar in filozofie razboiul este unicul mijloc valabil pentru combaterea gandirii adverse. A gandi nu este brutalitate, dar cu ideile trebuie dusa o lupta nemiloasa. In politica legea dominanta este compromisul, acesta e conditia necesara pentru o convietuire normala in societate. Orice democrat trebuie sa faca concesii de la interesele si sperantele lui. Dar nu si filozoful. Adevarul nu se obtine atunci cand se amesteca doua conceptii diametral opuse. Nu pot in mod eclectic, sa ciugulesc ce imi convine din diferite sisteme de gandire. Un filozof nu poate negocia compromisul: iti cedez ceva aici, ca sa capat altceva dincolo. Nu cred ca dialogul este o metoda a cunoasterii. Accept desigur confruntarea punctelor de vedere. Sunt gata sa stau maine la o masa de discutii cu Habermas, Enzensberger sau Sloterdijk, dar nu in speranta sa-i conving sau sa le cedez din convingerile mele. Ce conteaza este confruntarea. Nietzsche numea asta filozofia cu ciocanul: loveste si asculta daca suna a gol.”

“Eu duc razboi pentru adevar. Nu orice ganditor e animat de dorinta de a gasi adevarul. Multi doar pandesc un eveniment al istoriei, pentru a sari din mers pe el. Altii, cum e de pilda Slavomir Zizek, doresc reabilitarea ipotezei comuniste. Dar vointa gasirii adevarului nu e totul. Eu fac filozofie pentru ca, cu mijloacele mele modeste, sa contribui la repararea unor daune, a unor ofense si umiliri facute celor mai saraci oameni. Nu e vorba de salvarea lumii, ci de repararea ei. Caci ea zace in ruine, in continuare. Vindecarea complecta nu e posibila. Cautarea dupa puritate integrala este matricea totalitarismului. Filozoful nu trebuie sa se ocupe cu absolutul, ci cu ceeace e neterminat. Eu cred in progres, dar nu intr-unul linear. Regresul e totdeauna posibil. Nu exista o mana invizibila care conduce istoria spre mai bine. Aceasta idee de materialism teleologic e reactionara. Vointa omului, talentul artistului, lupta pentru eliberare a popoarelor pot fiecare sa aduca imbunatatiri si progres. Efortul in acest sens merita facut, chiar daca scopul ramane mereu departe la orizont.” 

Din istorie se pot trage invataminte. Intrebarea este daca occidentul nu e condamnat la repetarea catastrofelor pe care le-a trait secolul 20.

“ Scenarii identice nu se repeta, dar Marx avea perfecta dreptate spunand ca istoria are mai multa fantezie decat omul. Cine si-ar fi putut imagina ca, dupa doua razboaie mondiale pe pamantul Europei, sa mai poata avea loc cele intamplate la descompunerea Iugoslaviei, la Vukovar sau la Sarajevo? Nationalismul asasin e inca viu, in multe locuri pe glob. Razboaiele civile si teroarea nu sunt doar dureri ale nasterii democratiei sau aparitii inevitabile ale dreptului de afirmare a popoarelor. Nihilismul, ura in stare pura, pot izbucni oricand. Prin dialectica istoriei nu se poate indeparta raul. Mijloacele oribile nu pot fi justificate prin scopurile bune, ci din contra, le otravesc. Nu exista un ghid al ratiunii, care sa ne duca la ocolirea monstruosului. A privi la chipul intunecat al istoriei nu este o slabiciune, ci formeaza onoarea si taria natiunilor. Cine isi ingroapa prea repede si prea adanc mortii, risca sa ii vada revenind in chip de strigoi. Asumarea trecutului si cainta, sunt o forta ce deschide perspective viitorului. Europa are acum alta relatie fata de razboi si violenta decat alte continente. 

Unde vedeti astazi cea mai mare amenintare pentru pacea mondiala?

“In aceea ce eu numesc islamo-fascism. Astazi este un singur razboi al culturilor : nu in sensul lui Hungtington, nici intre est si vest, desi nu vreau sa trec cu vederea ce s-ar intampla cand China, cu sistemul sau de munca sclavagista, ar deveni numarul intai in lume.Veritabilul razboi al civilizatiilor este cel interior islamic, lupta intre Islamul luminismului si cel al intunericului, cel al democratiei si cel al terorismului. Acest razboi se duce fara mila, iar la noi in occident ajung ultimele lui valuri. Lumea arabo-islamica este singura care nu a scos nici o invatatura de pe urma fascismului. Principiul Führerului,credinta in autoritate, juramantul pana la moarte, rasismul, ura evreilor, mirajul autenticitatii si mantuirii, toate aceste elemente ale nazismului, actioneaza in tarile arabe, pentru ca ele domina inca constiintele. Occidentul nu poate face mult in aceasta privinta, decat sa imbarbateze spiritele mai luminate de acolo. Impotriva islamo-fascismului nu ajuta toleranta, ci laicitatea. Lumea islamica trebuie sa si-l gaseasca pe Soljenitzin sau Saharov al sau, pentru a infaptui revolutia sa laica. Iar asta nu va avea loc prin dialogul culturilor, ci prin bifurcarea convingerilor in propriile suflete.

In filozofie sunt elemente ce nu sunt negociabile. In aceasta categorie este universalitatea drepturilor omului. Respectul pentru modul diferit al culturilor nu permite limitarea lui. O cultura nu se prabuseste ca o catedrala daca i se scoate o piatra, ca de pilda pedeapsa cu moartea. Drepturile omului, iar de ele apartine si egalitatea dintre barbat si femee, ca si punerea in afara legii a pedepsei cu moartea, nu pot fi niste probleme de relativat pentru stanga. Ele nu sunt o manta de camuflaj a imperialismului, ci trasatura esentiala a caracterului luminismului.” 

Dar figurile emblematice ale intelectualilor, ca de pilda Zola in afacerea Dreyfus sau J.P.Sartre pentru studentii de la 1968, mai pot fi astazi posibile? Sau maestrii ganditori ai marilor ideologii sau edificiile teoretice ale gandirii au disparut?

Marile ideologii, precum marxismul, mai palpita inca, ba chiar renasc la o viata noua. Acest capitol din pacate nu e inchis. Eu cred ca nu s-a sfarsit traditia europeana a intelectualului angajat, ce se implica in soarta faptului public, care simte in sine raspundere pentru mersul lumii, care cere socoteala si depune marturie. Eu sunt fara discutie de partea lor. Altfel m-as putea bronza la soare si scrie romane de amor, in loc sa ma duc in Columbia unde au fost masacrati tarani, sau in Afganistan, in Herat, unde femeile si-au oparit fata pentru a impiedica sa fie casatorite cu forta. Peste tot in lume sunt motive pentru un nou “J’accuse!”. 

Mai sunteti si astazi de stanga?

               “Fara discutie. Tatal meu a luptat ca voluntar in razboiul din Spania alaturi de republicani. Mai sunt si alte evenimente in istoria Frantei (afacerea Dreyfus, fascismul Vichyului, anticolonialismul, antitotalitarismul miscarii 68-iste), care sunt stalpi de baza ai stangii franceze.” 

Ce-i mai face astazi pe oameni sa lupte pentru ideile de stanga, in afara de, in general, pentru dreptate?  

“Ei lupta pentru inca doua lucruri: pentru pastrarea statului social si pentru continuarea procesului unificarii europene. Amandoua sunt in pericol, ele se pot sfarama. Si din spate vine pericolul unei noi radicalizari. Am descris cele sapte pericole:

  • antiliberalismul, caci eu prin liberalism nu inteleg anarhia pietei;
  • antiamericanismul, acest socialism pentru prosti;
  • detasarea de proiectul unificarii Europei;
  • diabolizarea globalizarii, caci internationalismul a fost drapelul stangii;
  • un nou antisemitism invaluit in vesmant progresist;
  • toleranta, chiar simpatie, pentru fascismul islamist;
  • o stare de pregatire de a pune la indoiala universalismul . 

Cu trei ani in urma ati scris o carte foarte critica la adresa stangii cu un titlu dintr-un citat de Sartre: “Acest mare cadavru ce zace pe spate”. Credeti stanga capabila sa lupte pe toate aceste fronturi?

“Da, merita totusi de luptat. Sunt de stanga pentru ca, parafrazand o exprimare a lui Goethe, prefer dezordinea nedreptatii. Stanga democratica, cea care repara, si care nu cade prada nici conservativismului, si nici nu capituleaza in fata nebuniei revolutionare, are inca un drum lung inaintea ei. Sarkosy a incercat inainte de alegeri sa ma atraga in tabara sa, dar am rezistat cantecelor de sirena si am votat-o pe Segolene Royal, candidata partidului socialist.

Raspunsuri asteptate din partea stangii

March 8, 2010

                                      

Lumea este in plina schimbare si, de vreo trei decenii, ea intrat intr-o epoca ce se poate numi contrarevolutionara. Este o perioada in care stanga este in retragere, in timp ce dreapta isi impune agresiv valorile. O perioada in care neoliberalismul conservator sustine, printre altele, ca nu mai este posibil, cel putin in tarile europene, sa se pastreze nivelul de protectie sociala si de aparare a drepturilor celor ce muncesc, cucerite in decursul secolului 20, caci asta nu permite cresterea economica. La aceste teze, imbratisate si de dreapta la putere din tara noastra, stanga are, sau ar trebui macar sa aiba pregatite cateva replici esentiale.

In primul rand trebuie aratat ca sistemele de protectie sociala faurite prin grele lupte sociale in decursul secolului trecut, nu sunt o piedica, ci chiar baza necesara a prosperitatii economice si coeziunii sociale. Sporirea bunei stari a tuturor cetatenilor, iar nu numai a unor elite, permite cresterea capacitatii de rezistenta a fiecarei tari si a Europei in ansamblu la sfidarile economice ale altor continente. O dovada in acest sens o reprezinta statele scandinave, unde protectia sociala si nivelul de ocupare a fortei de munca sunt cele mai ridicate din U.E., dar care sunt si printre cele mai competitive economic.

In al doilea rand o bunastare generala pretinde drept conditie egalitatea in drepturi si indatoriri a tuturor membrilor societatii, egalitate greu de obtinut in conditiile dominatiei neingradite a economiei de piata. Recenta criza financiara si economica mondiala, a demonstrat, printre altele, rolul esential pe care il joaca statul in salvarea capitalismului de excesele sale si inadvertenta capacitatii de reglare automata a “mainii invizibile”. Dar ea a mai dovedit ca democratia este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru a combate saracia ce raneste demnitatea umana. Singura, democratia parlamentara nu este capabila sa asigure nici macar egalitatea de sanse cu care se lauda, ca performanta, neoliberalismul. Iata de ce se impune instituirea de reguli, de norme stricte in cadrul carora sa actioneze sistemul financiar, fara de care este asigurata repetarea acelorasi greseli ca au dus la ravagiile crizei.

In al treilea rand este de semnalat, ca un pericol real, reinvierea extremei drepte, nu numai in tarile foste comuniste, ci si in cele occidentale, cu o veche traditie democratica. Este vorba despre miscari, poate reduse ca proportii, dar care au mai toate caracteristicile extremismului de dreapta antebelic: rasism, nationalism fanatic, anticomunism, misticism religios, cultul unui sef autoritar si atotstiutor, dornic sa-si lichideze pe orice cale adversarii politici. E drept ca lipseste inca o componenta a ideologiei extremiste antebelice: proslavirea nazismului german si a fascismului italian. Dar s-a gasit un surogat al acestora in sustinerea politicii reactionare a dreptei americane, ceeace explica furia cu care a fost intampinata alegerea la Casa Alba a presedintelui Obama.

In al patrulea rand este necesara o luare nepartinitoare de atitudine fata de experienta comunista. In Romania dreapta si-a spus raspicat parerea in privinta asta prin raportul de analiza a dictaturii comuniste al comisiei prezidate de Vl. Tismaneanu. Cu toate obiectiunile aduse de diferite persoane unor aspecte abordate in acest document, nu-mi amintesc ca stanga sa fi luat o atitudine clara, nu asupra raportului, ci fata de cei 40 de ani in care la putere in tara noastra a fost partidul comunist, cu partile bune si rele ale acestei perioade. La peste 20 de ani de la prabusirea acestui regim, este nu numai posibil, ci si necesar a se privi cu obiectivitate la aceste decenii in care incontestabil, pe langa crime de neiertat, s-au facut pasi importanti pe drumul modernitatii.

Ar mai fi desigur si alte probleme la care se asteapta ca stanga romaneasca sa dea raspuns, ca de pilda relatia ei cu biserica, masura in care social-democratia imbratiseaza cu fidelitate valorile stangii, atitudinea ce trebuie adoptata de ea in privinta conflictelor militare declansate pe alte continente de puteri aliate s.a. Dar important este ca omul de stanga sa reziste atacurilor la care e supus zilnic de propaganda insidioasa a dreptei si a mass-mediilor ei. In aceasta privinta si in alte tari stanga cauta argumente in disputa cu un adversar care nu e numai de idei.  Un exemplu este editorialul aparut mai demult in Le Monde diplomatique sub iscalitura lui Ignacio Ramonet si care, in buna masura, e valabil si pentru stanga noastra. 

                                   REZISTENTE           

A rezista este a spune NU. Nu – dispretului. Nu – arogantei. Nu – distrugerii economice. Nu – noilor stapani ai lumii. Nu – fortelor financiare. Nu – “consensului de la Washington”. Nu – pietei totalitare. Nu – liberului schimb de marfuri dus la exces. Nu – dominatiei FMI, Bancii mondiale, OCDE, OMC. Nu – nu hiper-productivismului. Nu – organismelor genetic modificate. Nu – privatizarilor permanente. Nu – extinderii irezistibile a sectorului privat in economie. Nu – marginalizarii. Nu – sexismului. Nu – regresiunii sociale. Nu – demolarii protectiei sociale. Nu – saraciei. Nu – inegalitatilor. Nu – distrugerii mediului. Nu – hegemoniei militare a unei singure puteri. Nu – razboiului preventiv. Nu – razboaielor de invadare. Nu – terorismului. Nu – atentatelor contra populatiei civile. Nu – rasismului. Nu – antisemitismului. Nu – islamofobiei. Nu – supravegherii politienesti generalizata. Nu – degradarii culturale. Nu – noilor tipuri de cenzura. Nu – mediilor care mint. Nu – mediilor ce ne manipuleaza.

A rezista este insa si a spune DA. Da – solidaritatii intre cei 6 miliarde de oameni ai planetei. Da – drepturilor femeilor. Da – existentei unei ONU reinnoita. Da – unui plan de ajutorare a populatiilor africane. Da – eliminarii analfabetismului pe glob. Da – unei ofensive generale pentru lichidarea fracturii informatice. Da – pentru un moratoriu international de protectie a apei potabile. Da – pentru medicamente esentiale accesibile tuturor. Da – pentru pastrarea culturilor minoritare. Da – dreptatii sociale si economice. Da – pentru o Europa mai putin supusa exigentelor pietei. Da – unei taxe Tobin de ajutorare a cetatenilor. Da – unui impozit pe vanzarea de arme. Da – suprimarii datoriilor tarilor sarace. Da – interzicerii paradisurilor fiscale.

A rezista, inseamna a visa ca o alta lume e posibila. Si a contribui la faurirea ei.

February 14, 2010

 

In cele de mai jos se poate citi  articolul lui Alain Badiou (72 ani), filozof si scriitor, profesor de filozofie la Ecole Normale Superieure si autor al mai multor carti, printre care recent, impreuna cu filozoful Slavoj Zizek  “L’Idee du communisme”. Articolul a aparut in ziarul “Le Monde” din ziua de 13 februarie 2010.

     CURAJUL PREZENTULUI 

            Traim intr-un timp de dezorientare, cand tineretului, chiar si celui din popor, nu i se mai propune nici un principiu de orientare a existentei. Aceasta dezorientare face de neinteles perioada anterioara, iar acest lucru este caracteristic pentru perioadele de reactie, contrarevolutionare, cum este cea in care traim de la sfarsitul anilor 1970.

            Ne amintim ca in revolutia franceza, dupa complotul de la 9 Thermidor si executia fara judecata a marilor termidorieni, a fost facuta de neinteles perioada robespierista anterioara si reducerea ei la patologia catorva criminali insetati de sange. Aceasta viziune a lucrurilor a durat decenii, urmarind sa dezorienteze in mod durabil poporul, ce era, si este inca privit, ca virtual revolutionar.

            A face de neinteles o perioada, este mai mult decat a o condamna pur si simplu. Este de a interzice gasirea in perioada respectiva  a principiilor capabile de a-i remedia impasurile. Daca perioada e declarata patologica, nu mai e posibila nici o orientare, iar concluzia este ca trebuie sa ne resemnam prada dezorientarii, ca cel mai mic rau. Astazi este clar ca si in ce priveste comunismul, discursul ambiant l-a transformat in patologie pura, in totalitate, incluzand toate peripetiile tragice ale evolutiei sale, cu toate nuantele, cand era la putere si in opozitie. Care poate fi astazi principiul unei veritabile orientari? Din fidelitate pentru istoria politicilor de emancipare, propun sa o numim ipoteza comunista.

Criticii nostri pretind aruncarea la gunoi a cuvantului “comunism”, sub pretext ca experienta comunismului de stat, care a durat 70 de ani, a esuat in chip tragic. Cand e vorba de rasturnarea dominatiei celor bogati si a puterii lor ce domneste de milenii, ni se vine cu contestarea a 70 de ani de bajbaiala, necazuri si violente. In realitate ideea comunista nu a parcurs decat o perioada infinit mica de timp pentru aplicarea si verificarea sa. Dar in ce consta aceasta ipoteza? Ea are trei axiome.

Mai intai ideea egalitara. Idea pesimista ce domina iarasi este ca natura umana e sortita inegalitatii, ca asta e un lucru regretabil dar, dupa ce se varsa cateva lacrimi, trebuie sa o acceptam. Ideea comunista raspunde la asta declarand ca principiul egalitar permite sa se distinga, in orice actiune colectiva, ceeace are cu adevarat valoare si ce ne readuce la o viziune animala a umanitatii.

Apoi este convingerea ca nu e necesara existenta unui stat coercitiv. Este teza disparitiei statului, comuna anarhistilor si comunistilor. Au existat societati fara stat  si e rational a spune ca mai pot fi si altele in viitor. Dar mai ales, ca se poate organiza actiunea politica a poporului fara ca ea sa fie supusa ideei de putere, reprezentarii in stat, alegerilor etc. Constrangerea eliberatoare a actiunii organizate se poate exersa si din exteriorul statului. Sunt numeroase exemple ca de pilda, recent, in decembrie 1995, cand in Franta forta miscarii a intarziat cativa ani masurile antipopulare privind pensiile. Actiunea militanta cu muncitorii fara documente nu a impiedicat adoptarea unei serii de legi ticaloase, dar a permis ca ei sa fie recunoscuti ca o componenta a vietii colective si politice.

Ultima axioma este ca organizarea muncii nu implica diviziunea sa, specializarea sarcinilor, diferentierea apasatoare intre munca intelectuala si manuala. Trebuie sa tintim la o polimorfie esentiala a muncii omului. Aici sta baza materiala a disparitiei claselor si a ierarhiilor sociale.

Aceste trei principii nu formeaza un program, ci niste precepte de orientare pe care oricine le poate lua ca instrument pentru evaluarea a ceeace el face si spune, personal sau colectiv, in legatura cu ipoteza comunista.

Ipoteza comunista a cunoscut doua mari etape, iar acum cred ca intram in cea de a treia. Prima a fost intre revolutiile din 1848 si Comuna din Paris (1871), cand temele principale erau cele ale miscarii muncitoresti si ale insurectiei. A urmat o lunga perioada, de cam 40 de ani, care a corespuns apogeului imperialismului european si impartirii a numeroase regiuni de pe glob. A doua etapa a implinirii ipotezei comuniste este secventa dintre 1905 si 1976 (revolutia culturala din China). Tema sa dominanta era cea a partidului cu lozinca sa principala (si indiscutabila): disciplina e unica arma a celor ce nu au nimic. Din 1976 pana astazi a venit o a doua perioada de stabilizare reactiva, in cursul careia am fost martorii prabusirii dictaturilor socialiste cu partid unic, faurite in etapa doua.

Convingerea mea este ca inevitabil se va deschide o a treia etapa istorica a ipotezei comuniste, diferita de precedentele, dar – paradoxal – mai apropiata de prima decat de a doua. Eu incerc sa definesc ce trebuie facut, impreuna cu altii, pentru reinstalarea si desfasurarea etapei a treia. Vom avea nevoie de o morala provizorie pentru vremuri de dezorientare. E important sa se gaseasca un punct real, “imposibil”, de care sa ne tinem cu orice pret si sa organizam consecintele.

Dovada-cheie ca societatile de astazi sunt sub-umane este proletarul strain fara documente. El este dovada imanenta ca nu exista decat o singura lume.  A trata proletarul strain ca pe o fiinta ce vine din alta lume, este sarcina ce revine in Franta ministerului identitatii nationale, ce poseda propria politie la frontiera. Din contra, a afirma ca fiecare muncitor strain face parte din aceiasi lume cu noi si a trage din asta consecintele practice, egalitare si militante, iata tipul de morala provizorie, de orientare locala ce apartine ipotezei comuniste, in dezorientarea globala pe care doar ea o poate combate.

Virtutea principala de care avem nevoie este curajul. Dar nu el este mereu cel cerut, ci sunt si alte virtuti care, in circumstante diferite, trebuie sa fie prioritare. Astfel, in timpul razboiului revolutionar din China, asteptarea a fost avansata de Mao drept virtute principala. Curajul este virtutea ce se manifesta, fara a tine seama de legile lumii, prin indurarea imposibilului. E vorba de a pastra acest punct imposibil, fara a lua in considerare situatia in ansamblu. Curajul este punctul ce reprezinta virtutea locala. El tine de morala locului, avand ca orizont reinstalarea lenta a ipotezei comuniste.

    (more…)