Posts Tagged ‘Statele Unite’

Cand englezii dadeau foc Casei Albe…

July 27, 2014

Un amic mi-a recomandat staruitor sa citesc cateva carti despre revolutia americana (1765 – 1783), epoca in cadrul careia a avut loc timp de 8 ani razboiul dintre Statele Unite ale Americii si trupele armatei britanice, cu victorii si infrangeri de o parte si de alta. Este vorba despre recent aparutele carti “The Turning  point”, de Frank van der Linden despre batalia lui Th. Jefferson pentru castigarea presedintiei SUA, apoi cartea “America afire” a lui Bernard A. Weisberger avand ca subtitlu”Jefferson, Adams and the first Contested Election” si, in fine, cartea istoricului Thomas Fleming intitulata simplu “DUEL”, in subtitlu “Alexander Hamilton, Aaron Burr and the future of America”. Fiecare din aceste volume are intre 350 si 400 de pagini si prezinta detalii ale evenimentelor fie din timpul revolutiei americane, fie din anii imediat dupa aceea. M-am supus sugestiei prietenului meu, desi istoria crearii Statelor Unite nu intra printre preocuparile mele prioritare. Am obtinut totusi cateva informatii ce nu-mi erau cunoscute si care arunca o lumina diferita asupra acestei tari si a personalitatilor care au condus-o cu peste 200 de ani in urma.

La 1765 Statele Unite erau alcatuite din 13 provincii numite colonii ale Imperiului Britanic, dispuse in lungul coastei Atlanticului: Massachussett, New Hampshire, Rhode Island, New York ,Connecticut, Pensylvania, New Jersey, Delaware, Maryland, Virginia, North Carolina, South Carolina, Georgia.Nici una din ele nu avea, spre a-i apara interesele, un reprezentant in Parlamentul britanic. Iar cand la 1765 s-a decis la Londra sporirea taxelor pentru produsele britanice exportate in America, la Boston populatia a protestat, ducand la aruncarea baloturilor de ceai in mare (Boston Tea Party) si boicotarea produselor englezesti. Trebuie precizat ca la acea data populatia Americii era preponderant agrara. Existau doar cateva mari orase, dintre care cel mai important era New York cu o populatie de doar 65.000 locuitori. Statele Unite isi proclamasera independenta la 4 iulie 1776, dar razboiul a luat sfarsit abia in urma bataliei de la Yorktown (1781), urmata peste doi ani de incheierea la Paris a Tratatului de pace.

Dupa moartea primului presedinte George Washington (1799), la conducerea tarii au urmat, pe rand, cativa dintre oamenii politici apropiati acestuia, denumiti in istorie “The Foundings Fathers” (Parintii Fondatori). Primul a fost John Adams (1735 – 1826), opus sclavagismului, desi poseda sute de negri ce lucrau pe plantatiile sale. In perioada presedintiei lui au prins contur cele doua mari partide politice americane: federalistii, care sustineau o conducere centralizata a statului, si republicanii, care aparau o mai mare libertate de actiune pentru fiecare din statele Uniunii. John Adams era federalist, dar a intrat in conflict cu Alexander Hamilton (1755 – 1804), fost general si apropiat al lui Washington in timpul razboiului. Hamilton, fost ministru de finante, este cel care a pus bazele primei banci nationale a Statelor Unite. Hamilton era seful partidului federalist si devenise unul dintre cei mai respectati oameni politici. La alegerile din 1800 John Adams a fost infrant de Thomas Jefferson (1743-1826), care devine astfel cel de al treilea presedinte al SUA. Autor al Declaratiei de Independenta si fondator al partidului republican, fost guvernator al Virginiei, fost ambassador la Paris si apoi Secretary of State (ministru de externe), el ramane presedinte timp de doua mandate (1801 – 1809). Pe atunci functia de vicepresedinte era supusa alegerii separat de cea a presedintelui, astfel incat in primul mandat vicepresedinte a fost un alt om ambitios, Aaron Burr, renumit avocat si fost colonel in razboiul de independenta, neatasat niciunui din cele doua partide, adversar declarat al lui Jefferson si in scurt timp si al lui Hamilton. Presedintele Jefferson castiga mult in popularitate prin cumpararea de la Franta cu 15 milioane dolari, a uriasului teritoriu al Louisianei, ceeace practic a dublat suprafata Statelor Unite.

In 1804 un ziar reproduce cuvintele lui Hamilton care, intr-un discurs, l-ar fi caracterizat pe vicepresedintele Aaron Burr drept un om periculos si demn de dispret. Burr cere socoteala lui Hamilton si, declarandu-se nesatisfacut cu explicatiile acestuia, il provoaca la duel. Duelul fiind interzis in statul New York unde locuiau ambii, el are loc peste raul Hudson, in statul New Jersey, la 11 iulie. Detaliile nu se cunosc, caci nimeni din cei prezenti nu a fost dispus sa depuna marturie sub juramant, dar ipoteza cea mai plauzibila este ca Hamilton ar fi tras cu pistolul in aer, dupa care Burr a tras direct, ranindu-l mortal pe Hamilton. Stirea uciderii lui Hamilton a provocat indignarea populatiei, obligandu-l pe vicepresedintele Burr sa se ascunda timp de cateva luni, fiind urmarit de justitie drept criminal. El a reaparut insa la sfarsitul anului, prezidand sedinta senatului, rol pe care il indeplineste inca de pe atunci vicepresedintele Statelor Unite. Duelul cu Hamilton a contribuit insa decisiv ca Jefferson sa il respinga drept candidat la functia de vicepresedinte in cel de al doilea sau mandat. Cu asta insa Burr nu a incheiat scandalurile. In 1805-1806 el pune la cale un complot pentru secesiunea noilor teritorii din vest si a unor state federalist din nord-est, strangand pentru asta o mica armata de 1800 de voluntari. Presedintele Jefferson isi da seama ca Burr e un om periculos, ordona arestarea lui si deschiderea unui proces de inalta tradare. Procesul are loc la Richmond, Burr reusind sa ia in apararea sa pe cei mai buni avocati din tara. Aceasta nu ar fi fost suficient, daca presedintele inaltei curti ce judeca procesul, Marshall, nu ar fi reusit sa convinga juratii ca dovezile tradarii sunt insuficiente. Achitat, Burr a petrecut urmatorii patru ani in Franta, incercand sa-l convinga – fara succes – pe Napoleon de avantajele unei debarcari franceze in America pentru reocuparea Louisitaniei sau chiar a Mexicului.

In urma repetatelor confiscari de Marea Britanie a vaselor comerciale americane, Statele Unite ii declara razboi in 1812, indata dupa ce presedinte al SUA devine James Madison, cu George Clinton – vicepresedinte. Cartile de scoala americane pomenesc numai de victoriile obtinute, dar trec sub tacere numeroasele infrangeri suferite de o armata americana mica si slab dotata, ca si despre un guvern nepregatit pentru razboi. In 1814, 4100 de soldati britanici veniti pe mare din Canada ocupa Washingtonul fara sa intampine vreo rezistenta si dau foc Casei Albe si altor cladiri publice. Presedintele Madison si a sa “first lady” se refugiaza cu intreg guvernul in Virginia. Istoricii sunt unanimi in a considera ca daca Hamilton ar mai fi fost in viata, el ar fi fost unicul in stare sa ridice poporul in apararea capitalei. Dar in ianuarie 1815 britanicii incearca sa ocupe orasul New Orleans si sunt respinsi de un alt om providential, generalul Andrew Jackson. Aceasta victorie l-a facut pe Jackson un erou national, ceeace i-a permis ca la 1829 s a devina al 7-lea presedinte al Statelor Unite

Am prezentat in cele de mai sus cateva aspecte, mai putin cunoscute mie, din istoria Statelor Unite, care ar fi putut conduce la scindarea tarii prin secesiune sau la intrarea ei, pentru o perioada, in subordinea celor doua mari puteri mondiale ale momentului – Marea Britanie sau Franta.

Despre discursul lui Obama la West Point

June 2, 2014

La 28 mai 2014 presedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, a rostit un discurs in fata absolventilor Academiei Militare West Point. Inca inainte de pronuntarea acestui discurs, persoane din imediata apropiere a Casei Albe au spus ca acesta va fi un prilej de definire clara a politicii externe a SUA. Intradevar, mai mult ca niciodata, s-au rostit la cel mai inalt nivel fraze care arata ca presedintele considera Statele Unite drept stapanul lumii si ca nimic important pe glob nu se mai poate intampla fara acordul prealabil al Washingtonului. Analistilor politologi, care credeau ca dupa prabusirea URSS lumea din bipolara va deveni multipolara, li se spune acum raspicat ca ne gasim intr-o lume unipolara, dominata militar si politic de Statele Unite.  Iata cateva pasagii din acest memorabil discurs al lui Obama, care nu e destinat doar imbarbatarii unor tineri ofiteri americani:

“America rareori a fost mai puternica fata de restul lumii decat acum. Armata noastra nu are egal. Sunt minime sansele ca o alta natiune sa reprezinte un pericol pentru noi si nici nu se compara cu pericolele din timpul razboiului rece. Totodata economia noastra ramane cea mai dinamica din lume, iar industria – cea mai inovativa. In fiecare an devenim tot mai independenti din punct de vedere al energiei. Din Europa pana in Asia, noi suntem elementul central al aliantelor, fapt inegalat in istorie. America continua sa-i atraga pe imigrantii straduitori. Valorile noastre de baza inspira conducatorii din parlamentele de pe intreg globul. Cand un uragan loveste Filipinele, cand niste scolarite sunt rapite in Nigeria sau oameni mascati ocupa o cladire in Ucraina, lumea striga dupa America in ajutor. Statele Unite sunt si raman o natiune indispensabila. Asa a fost in secolul trecut, asa va ramane si in secolul ce vine. “

“Dar lumea este in schimbare tot mai rapida. Asta prezinta avantaje, dar si noi pericole. Stim prea bine, dupa atentatul de la 11 septembrie, ca tehnica a pus in mainile unor indivizi puterea care odinioara era rezervata statelor, sporind astfel capacitatea teroristilor de a face rau. Agresiunea Rusiei fata de fostele state sovietice irita capitalele europene, in timp ce cresterea economica si militara a Chinei ingrijoreaza statele vecine ei. Din Brazilia pana in India, desvoltarea face clasele mijlocii sa se ia la intrecere cu noi, iar guvernele lor incearca sa aiba un cuvant tot mai greu in conferintele internationale. Si chiar tarile in curs de desvoltare adopta democratia si economia de piata, caci informatiile TV si mediile sociale fac imposibil sa se ignore conflictele, esecul unor state si revoltele multimii, stiri care cu o generatie in urma ar fi fost mentionate doar in treacat. Este sarcina generatiei noastre sa dea raspuns acestei noi lumi. Problema cu care ne confruntam nu este daca America va conduce, ci cum  va conduce lumea – nu numai pentru a ne asigura n pacea si prosperitatea, ci pentru a extinde pacea si prosperitatea pe intreg globul.”

Iar mai departe:

“In secolul 21 izolationismul american nu mai poate fi o optiune. Nu avem dreptul sa ignoram cele ce se petrec in afara granitelor noastre. Agresiunile regionale care raman nepedepsite, fie in Ucraina de sud, fie in Marea de sud a Chinei sau oriunde in lume, vor avea influenta asupra aliatilor nostri si pot implica interventia armatei noastre”.

Cele de mai sus sunt declaratii oficiale care nu pot lasa indiferent pe nimeni. Ele arata ca in viziunea conducerii SUA, forta de neinfrant a Americii poate si chiar trebuie sa pedepseasca pe oricine va actiona in viitor altfel decat convine guvernului Statelor Unite. Este vorba despre o putere imperiala ce nu trebuie ignorata, ba chiar careia trebuie sa i te supui, de voie sau nevoie. Ceeace aminteste de cuvintele poetului Virgiliu: “Cetatean al Romei, tine minte ca tu esti chemat sa conduci popoarele. Obligatia ta este ca peste tot sa aduci legea, pe cei ce se supun sa-i accepti, dar  sa-i distrugi pe cei neascultatori”.

Cuvantarea presedintelui SUA a fost, bineinteles, criticata de unii fruntasi ai partidului republican din opozitie, care au cerut fapte concrete, iar nu vorbe. Si ziarul New York Times considera cuvantarea “neinspirata, lipsita de deschidere strategica si nesatisfacatoare atat pentru stanga, cat si pentru dreapta”.

Mai interesant mi se pare insa articolul lui Dmitri K. Simes, presedintele lui National Interest Institute din Washington, despre situatia din Ucraina, pomenita de cateva ori in cuvantarea presedintelui. Redau mai jos cateva pasaje din acest articol:

“Principala problema a Statelor Unite nu e ce se va petrece in Ucraina, tara divizata si plina de contradictii. Mai ingrijorator e ca administratia Obama nu are o strategie clara in aceasta privinta: care sunt prioritatile ce reflecta interesele Americii si ocunoastere a istoriei, care sa permita a sti daca respectiva tara are totdeauna o pozitie corecta. Administratia Obama poate obtine succese pe drumul euro-atlantic al Ucrainei, dar la ce ii serveste un asemene succes?  Si cat costa acest succes pentru Ucraina, Europa, Rusia si SUA? Presedintele Obama si consilierii sai se multumesc cu declaratii despre dreptul poporului ucrainian de a-si opta singur calea, dar inteleg tacit prin asta ca decisiva este impiedicarea influentei Rusiei asupra Ucrainei.

Desigur ca Ucraina reprezinta si pentru Rusia o seama de probleme. Presedintele Putin s-a gasit in fata unei grele dileme, care aminteste de cea in care se afla presedintele Eisenhower in timpul revolutiei din Ungaria din 1956, cand rasculatii au vrut sa ia puterea, convinsi ca SUA ii va sprijini in lupta impotriva propriului govern si a URSS. Eisenhower simpatiza cu rasculatii, dar in cele din urma a refuzat sa-i sprijine, pentru a evita o confruntare periculoasa cu Uniunea Sovietica. Intrucat politica este arta posibilului, banuiesc ca acum nu e in interesul Rusiei sa nutreasca sperante desarte in randul celor pe care ea ii sustine.

Intrucat geografia nu poate fi schimbata, iar stabilitatea si bunastarea in aceasta regiune depind de relatii normale intre Moscova si Kiev, atunci SUA si Rusia ar avea ambele de castigat daca vor lua o decizie comuna privind Ucraina. Neinteresarea administratiei Obama pentru o asemenea solutie este greu de inteles, de vreme ce Statele Unite, in rezolvarea multor probleme globale, importante pentru securitatea nationala, au nevoie sa conlucreze cu Rusia. Si mai important ar fi ca administratia Obama sa nu faca nimic pentru apropierea Rusiei de China si deci  sa accelereze regruparea lor geopolitica.  Asa cum recunosc multi observatori, este preocupant ca Obama se gandeste mai putin la interesele strategice ale SUA, ci mai mult la cum sa nu dea noi argumente politice opozantilor lui, care il invinuesc de slabiciune si nehotarare. Deseori pentru Obama pare mai important sa castige victorii acasa, in fata opiniei publice, decat obtinerea de succese in probleme internationale. Unii critici considera de pilda cuvantarea sa la Academia Militara West Point drept un bun discurs in campania electorala, mai mult decat o declaratie de politica externa bine gandita.

SUA si Rusia sunt ambele iritate in legatura cu criza din Ucraina. Fiecare din ele are o imagine diferita de cele ce se petrec acolo si ce determina atitudinea partii adverse. Fiecare parte e ispitita sa actioneze astfel incat sa poata proclama victorie, chiar daca satisfactia morala de azi, maine se va dovedi o infrangere politica. Dar cand criza se va sfarsi, SUA si Rusia vor ramane doua mari puteri cu o multime de interese complicate. Unele din aceste interese presupun o ascutita concurenta, dar altele cer colaborare si interactiune. Nu este insa exclus ca alianta Rusiei cu China sa devina un cosmar pentru America, in timp ce imposibilitatea cooperarii cu Washingtonul sa faca Moscova dependenta in exces de China. Probabil ca tocmai asta il face pe Putin sa fie atat de retinut in problema Ucrainei.

Socoteli complicate in criza ucrainiana

May 20, 2014

Revista americana „The National Interest” publica in ultimul sau numar cu data 17 mai 2014, un articol al lui Mikhail Pogrebinsky intitulat „The Complex Calculus of the Ukraine Crisis”, in care sunt relevate aspecte mai putin cunoscute ale atitudinei guvernului de la Kiev si ale intereselor altor puteri in acest conflict. Intreg articolul politologului ucrainian, director al Centrului de analiza politica si studii conflictuale de la Kiev, este prezentat in cele de mai jos.

Este interesant extremul interes  pe care Departamentul de Stat al SUA, precum si diversi conducatori din Uniunea Europeana il manifesta pentru alegerile prezidentiale ucrainiene din 25 mai. Asta sugereaza ca se recunoaste nelegitimitatea autoritatilor autoproclamate de la Kiev si incapacitatea lor dovedita de a tine macar o minima ordine. Dar in loc sa se faca presiuni asupra guvernului de la Kiev pentru a gasi o solutie impreuna cu cei din regiunile de sud-est care protesteaza, accentul se pune pe legalizarea unui guvern prooccidental, care avand formal o baza legala, va putea suprima brutal opozitia si va impune un curs antirusesc tarii.

Daca haosul si instabilitatea in Ucraina de sud-est, unde traiesc peste 12 milioane de oameni, este in interesul securitatii nationale a SUA, atunci calea de a o realiza este intradevar a tine alegerile la 25 mai cu un guvern ucrainian ducand aceasta politica (operatia „antiterorista” si refuzul de a se angaja in negocieri). Castigatorul alegerilor va reprezenta doar partea de vest a tarii (iar acest rol, aprobat la Washington si Berlin, il va juca oligarhul Petro Poroshenko), situatia in tara se va stabiliza, iar cei ce protesteaza in sud-est vor depune armele si se vor duce la casele lor. Dar tonul pe care l-a adoptat Washingtonul fata de Moscova, exclude sprijinul real pe care Rusia l-ar fi putut acorda in realizarea acestui plan. Din contra, el impinge Moscova la diverse actiuni de sprijin dat protestantilor din sud-estul Ucrainei si la refuzul populatiei dintr-o mare parte a tarii, de a recunoaste rezultatele acestei alegeri.

Totodata, declaratia lui Putin ca „tinerea de alegeri prezidentiale este o cale corecta”, confera o slaba speranta ca Rusia ar putea sa le accepte, desi rezultatul alegerilorlor este deja stabilit. Evident ca pentru a se atinge acest tel e necesara indepinirea anumitor conditii. Aceste conditii au fost in mod repetat formulate de reprezentantii legali ai consiliilor regiunilor Donetzk si Lugansk. Dar autoritatile de la Kiev nu au facut nici un pas pentru a merge in intampinarea acestor cerinte.  Doar niste vagi promisiuni de „descentralizare”, ce sunt opuse ideei de baza de urmarire si pedepsire a activistilor, dupa dezarmarea lor. Lucru care a incitat la radicalizarea activitatilor de protest, inclusiv la ocuparea de cladiri administrative si a depozitelor de armament.

Ar fi absurd sa se creada ca Rusia nu a sprijinit protestele. Desigur ca a facut-o, iar asta era de asteptat. Oare la ce se asteptau guvernul de la Kiev si stapanii lui de la Washington si Bruxelles? A intari autoritatile de la Kiev, fatis antirusesti, este in mod clar o amenintare serioasa la adresa securitatii Rusiei. In orice caz nu sunt motive sa credem ca Rusia ar fi reactionat altfel la transferul controlului geostrategic al Ucrainei catre SUA. Neasteptata „operatie din Crimeia” a fost si ea previzibila. Dupa parerea mea presedintele Putin era pregatit sa se limiteze la Crimeia. Dar, inca odata, Washintonul a subestimat reactia lui Putin, promptitudinea lui de a pazi interesele Rusiei in „tamponul geopolitic amortizator”, cum este caracterizata Ucraina de George Friedman de la Stratfor.

La randul sau si Putin a subestimat Washingtonul si, in mod special, Berlinul. Drept efect, acesti oponenti geopolitici au fost implicati in crearea unei tensiuni extrem de periculoase. Departamentul de Stat si Berlinul au sprijinit neconditionat autoritatile de la Kiev, fara sa arate nici un fel dorinta de a gasi vreun compromis cu Moscova. Guvernul slab de la Kiev, incapabil de a tine sub control gruparile paramilitare (Pravyi Sector) ramase active dupa revolta de pe Maidan, a hotarat ca va putea sugruma protestele din sud-estul tarii. La randul ei, Moscova a sporit miza unde ii era mai usor: in regiunile cu majoritate ruseasca a populatiei – in bazinul Donetzk.

                                                           *

Acest text a fost scris dupa ce a avut loc referendumul in regiunile Donetzk si Lugansk. Inainte de a folosi forta, inclusiv tancuri si aviatie, orice guvern responsabil ar fi cautat sa afle care este opinia populatiei in aceasta zona. In ajunul declansarii operatiei antiteroriste, un sondaj in  randul populatiei acestor doua regiuni, organizat de o publicatie favorabila guvernului de la Kiev, a aratat ca 70% din cetatenii regiunii Donbas cred ca guvernul de la Kiev nu are nici o legitimitate. Sondajul a avut loc inainte de evenimentele tragice de la Odesa si Mariupol. Aceste evenimente, care au costat viata la zeci de ceteteni pasnici, cu siguranta ca nu au imbunatatit atitudinea celor din sud-est fata de Kiev. Presedintele de facto al parlamentului, Oleksandr Turcinov, ar fi trebuit sa recunoasca realitatea, si anume ca populatia din Donbas sustine protestele. Cu toate acestea, operatia militara nu a fost oprita, desi ea nu a reusit sa-si atinga nici unul din obiectivele propuse, oameni pasnici continuand a fi ucisi.

Desigur ca referendumurile din cele doua regiuni din Donbas nu corespund legislatiei ucrainiene si nici standardelor democratice general acceptate. Totusi guvernul de la Kiev nu trebuia sa ignore opinia a milioane de concetateni. . .  

 

America si miscarea progresista

April 14, 2014

„De ce nu exista nici o miscare socialista in Statele Unite?” este intrebarea care, cu peste o suta de ani in urma, l-a framantat pe filozoful si economistul Werner Sombart. Iar raspunsul la ea ar fi ca, datorita lipsei acute de mana de lucru, clasa muncitoare americana a putut, inca de la sfarsitul sec. 19, sa aiba forta necesara de negociere cu patronatul, ceeace s-a reflectat in salarii ridicate si in conditii de trai mult superioare muncitorilor europeni.  Americanii nu trebuiau deci sa se revolte, caci o duceau suficient de bine. Chiar si Friedrich Engels era de parere ca americanii sunt conservatori innascuti, ba si mandri de asta. Iar Antonio Gramsci vedea in idealul american al meritocratiei o ideologie proprie: anume hegemonia totala a valorilor burgheze, ceeace nu mai lasa nici un spatiu de actiune socialismului. La asta un rol a jucat si rasismul, ce a dominat societatea americana pana dupa cel de al doilea razboi mondial. In anii ’50, sub egida senatorului McCarthy anticomunismul a devenit o isterie de masa, toti comunistii, reali sau banuiti, fiind eliminati din economie si cultura. In anii razboiului rece aceasta vanatoare, nu numai dupa comunisti, ci si dupa asa zisii progresisti, a continuat, orice gandire socialista fiind sugrumata in fase.

Situatia economica a St. Unite este insa acum diferita. Relativa prosperitate a paturei mijlocii albe scade vizibil. Nivelul salariilor stagneaza, bugetele oraselor sunt insuficiente, iar marea recesiune a compromis mitul Americii meritocratice, lipsita de clase. Se prognozeaza o era a marilor conflicte sociale. Deja salariatii sectorului public manifesteaza impotriva masurilor de austeritate. Salariatii de la Wal-Mart si din retelele de magazine fastfood, cer sporirea salariului minim la 15 dolari/ora.

Saptamanalul german “Die Zeit”, care in numarul din 13 martie face o analiza a starilor sociale din SUA intr-un articol intitulat “O fantoma rataceste prin America”, citeaza cazul d-nei Kshama Sawant (41 ani), de origine Indiana, care a fost aleasa in conducerea orasului Seattle. Nimic deosebit in asta, daca nu ar fi un detaliu: Sawant e membra a partidului “Alternativa socialista”. Iar alegerea unui socialist intr-o functie publica inalta nu  s-a mai intamplat in America de la primul razboi mondial. Sawant pretinde ca si compania Boeing, cea mai mare din oras, sa introduca salariul minim de 12 dolari. Compania refuza si ameninta ca se va muta in alt oras, la care Sawant riposteaza ca n-au decat, caci muncitorii pot prelua conducerea si se vor dispensa de managerii cu salarii grase.

Asemenea cuvinte nu s-au mai auzit demult in SUA. Institutul de sondaje Pew mai  arata ca tinerii din segmentul de varsta 18-29 ani (asa zisii „millenials“) socotesc mai atractiv termenul de Socialism, decat cel de Capitalism. Ziarul online “Daily Beast” prezice aparitia unei noi generatii politice, mult mai de stanga, care respinge liberalismul lui Ronald Reagan : mai putin stat, mai mult business.

Cu toata criza, democratii sunt mai strans legati de banci decat de sindicate, adica de Wall Street in loc de Main Street. In timp ce cei ideologic de dreapta vor sa liberalizeze radical piata, , stanga moderata se multumeste doar cu reforme cosmetice. Insa generatia ce a intrat dupa 2000 in activitatea productiva, a avut – conform lui “Daily Beast” – o “ingrozitoare experienta” cu pietele deslantuite dupa principiile lui Reagan si Clinton. Pentru a-si continua studiile, tinerii au facut tot mai mari datorii, pe care ulterior nu le pot plati fiindca nu sunt suficiente locuri de munca sau doar slab platite. Daca intre 1989 si 2000 salariile medii pentru absolventii de studii superioare au crescut cu 11%, in schimb intre 2000 si 2012 ele s-au redus cu 8%. Asa numitii “millenials” sunt mult mai saraci azi decat erau parintii lor la aceiasi varsta. “The American Way of Life” adica libertate, raspundere personala, urcarea treptelor sociale prin munca intensa, pare o gluma sinistra astazi dupa criza financiara, scrie Daily Beast.  Generatia tanara si-a pus intreaga speranta in Barack Obama. Dar nerespectarea promisiunii din alegeri de a inchide Guantanamo, atitudinea ingaduitoare fata de activitatea NSA, lipsa masurilor de reglementare a sectorului bancar, au lasat pe multi tineri sa se departeze de stanga-mainstream. Chiar si vechea manevra de a stimula conflicte intre diverse grupari etnice se dovedeste acum dificila pentru cei din noua generatie (cei sub 30 de ani), care – conform ultimelor sondaje – sunt mai putin rasisti decat cei din generatiile mai in varsta.

Stramtorarea economica, dar si imunitatea la populismul de dreapta se reflecta si in paginile unor reviste si ziare online. Asa este revista “n+1”, editata de Keith Gessen, a carei recenta deplasare spre stanga politica a fost salutata chiar de New York Times. Vechea revista “Dissent”, fondata in 1950 de Norman Mailer si Irving Howe, a capatat si ea o orientare mai de stanga prin intinerirea personalului redactional. Temele culturii pop sunt de pilda analizate de ei din punct de vedere neomarxist, departe de stilul socialismului traditional.

O alta revista de stanga este “The Jacobin”, fondata in 2009 de Bhaskar Sunkara, care – cu 5000 de abonamente – a avut in anul trecut 250.000 de apeluri si comentarii din partea cititorilor. Revista nu se fereste sa atace atat dreapta traditionalista, cat si marxismul clasic. Intr-un solid eseu intitulat “Burn the Constitution” este atacat unul din miturile sacrosancte ale politicii americane. Iar in altul, intitulat “Zombie Marx” se cauta eliberarea spiritului socialismului de ramasitele stalinismului.

In alte articole si chiar carti, tineri intelectuali doresc sa dea un nou suflu stangii. Asa este Benjamin Kunkel, care – in noua sa carte “Utopia or Bust” –  se confrunta cu importanti ganditori moderni ai marxismului ca Frederic Jameson si David Harvey si declara ca noul tel al tinerei generatii americane este depasirea capitalismului si schitarea vietii ce i-ar urma acestuia. .

Lumea in 2014

December 1, 2013

Pentru a prezenta cat se poate de succint evenimentele anului viitor voi face apel la caietul special dedicat acestei teme de revista britanica “The Economist“, aparut cu cateva zile in urma. Se stie ca aceasta publicatie nu are o orientare conservatoare, dar este departe de a fi de stanga. Asa incat unele previziuni elaborate de grupul de specialisti solicitati trebuie privite cu rezervele cuvenite, chiar daca prognoza se refera la o perioada scurta fata de sfarsitul acestui an.  

Unul dintre cele mai apropiate evenimente il reprezinta Jocurile Olimpice de Iarna de la Soci, oras la Marea Neagra si la poalele muntilor Caucaz. Rusii nu s-au zgarcit pentru a pune la punct toate instalatiile necesare, dar sunt ingrijorati cu privire la cantitatea insuficienta de zapada ce ar putea ninge in aceasta zona in luna februarie. Un alt eveniment, poate chiar mai mare ca numar de spectatori, va avea loc in Brazilia la 13 iulie, cand se vor deschide jocurile pentru cupa mondiala de fotbal. Cheltuielile enorme pentru construirea sau extinderea stadioanelor au provocat deja mari proteste ale locuitorilor din Rio de Janeiro, lipsiti de locuinte elementare.

Pe langa aceste evenimente sportive, miliarde de oameni vor fi captivati de problemele politice si economice ale anului ce vine. Alegeri la scara nationala vor avea loc in numeroase tari, care impreuna cumuleaza cca. 40% din populatia globului. Cele mai ample vor avea loc In India, ele putand aduce la putere un discutabil nationalist hindus, Modi, dar sanse are mai curand o coalitie de partide, in frunte cu partidul Congresului. In Indonezia, cea mai populata tara islamica de pe glob (253 milioane loc.), alegerile pot fi castigate de un anume Joko Widodo, sef al opozitiei si primar al capitalei Jakarta. Alegerile din luna mai pentru Parlamentul European ar putea scoate in evidenta sporirea influentei euroscepticismului in tarile membre si in special in Marea Britanie. Nu ar fi exclus ca in luna septembrie scotienii sa voteze la referendum -pentru desprinderea de Anglia si recastigarea independentei, dupa peste 300 de ani de la actul de unificare. Miscari separatiste vor zgaltai si unitatea Belgiei, Spaniei si Canadei. Dar, ca si in cei cativa ani precedenti, trei sunt tarile care atrag prioritar privirile analistilor: USA, China si Rusia.

Occidentul spera ca Statele Unite isi vor recastiga influenta mondiala pierduta in ultimii 2-3 ani. In primul rand este vorba de cresterea economiei americane, ce va beneficia de o abundenta energetica prin gazul de sist. Dar mai important decat asta este cum se va comporta Barack Obama, dupa ce in luna noiembrie vor avea loc alegeri ale Congresului. Daca republicanii vor castiga majoritatea si in Senat, iar nu numai in Camera Reprezentantilor, incercarile de reforma ale presedintelui vor fi mult franate. Analiza lui „The Economist“ sustine ca oriunde America a dat inapoi (in Orientul Apropiat, in America Latina, in Africa), s-a creat un vacuum nesanatos. Obama ar trebui sa fie mai ambitios in felul de a trata problemele cu Iranul si in faurirea unei zone transatlantice si transpacifice de schimb liber de marfuri. Faptul ca America are un presedinte de culoare nu a ajutat cu nimic tarile africane, iar el ar putea sprijini mai ferm India in confruntarile pe care le are cu China. „In 2014 lumea va avea o nevoie imperioasa de un „leadership“. Obama trebuie sa o satisfaca“, exclama analistul britanic. Dupa parerea mea, sefii guvernelor europene ar dori mai curand o America de tipul celei a lui George W. Bush, adica de jandarm mondial, care sa faca treaba murdara in locul lor.

Despre China. Urmaresc din 1993 caietul revistei „The Economist“ cu prognozele pentru anul urmator si, in mai toti anii, am intalnit opinia ca ii este imposibil Chinei sa continue dezvoltarea economica in ritm de 8-10 % anual. Iar de fiecare data datele statistice au aratat apoi ca aceste preziceri erau false. In caietul din acest an se subliniaza ca nu va avea loc o crestere a PIB „decat“ de 7,3% (fata de 2,6% in St. Unite si de 3,3 % in Rusia), dar contrastele sociale sporesc (averile celor mai bogati 50 deputati in Congresul Poporului s-ar ridica la 95 miliarde US dolari), milioane de chinezi se vor sufoca in continuare datorita emisiunilor de bioxid de carbon, iar noua conducere a partidului si statului nu va reusi sa taie din radacini coruptia. Pentru o tara cu 1,34 miliarde locuitori, un PIB/loc. prognozat de 11.000 US dol. (in expresie PPP), este o performanta de atins remarcabila.

Pentru revista britanica, definirea rolului Rusiei in actualul ciclu istoric obliga sa se dea raspuns la intrebarea cat va mai dura domnia lui Putin. Cresterea prognozata a PIB in Rusia este destul de buna (3,3%), dar viitorul e confuz. Sporul cu doua cifre procentuale a veniturilor populatiei in decursul anilor 2000, nu mai poate fi sustinuta. Nationalismul, xenofobia si antiamericanismul sunt folosite de guvern ca elemente de sprijin, dar au slaba trecere in randul clasei avute, care isi cheltuieste banii in strainatate. Oscilarea lui Putin din 2013 intre masuri de represiune si ademenire, nu va mai putea fi continuata in 2014. Revista britanica reaminteste numele lui Hodorkovski, care va fi eliberat din inchisoare in anul ce vine, precum si cel al lui Navalnii, fruntas al manifestatiilor anti-Putin in 2013. Mai lipsea doar sa se verse o lacrima pentru soarta celor doua Pussi Riot, care dansand despuiate in biserica au crezut ca fac un gest de eliberare a femeilor de sub tirania mujicului rus si au ajuns la inchisoare. Cu oarecare regret revista aminteste insa loviturile diplomatice reusite de Rusia in politica internationala in anul 2013 (Siria, Ucraina), dar nu indrazneste sa faca nici o prognoza despre perioada in care Putin va mai fi la carma uriasei tari.

Romaniei i se aloca un mic spatiu in acest caiet special, aratand ca USL conduce cu o confortabila majoritate, dar intampina antagonismul presedintiei. Contradictiile intre partenerii coalitiei vor fi mentinute in limite, deoarece unitatea este pretioasa pana la alegerile prezidentiale de la sfarsitul anului, cand favorit e un candidat USL. Politica economica va urmari indrumarile FMI, care doreste un regim financiar strans si un progres al privatizarilor. Sporirea consumului si extinderea exporturilor vor contribui la refacerea economica. Revista prognozeaza o crestere a PIB de 3,3 %  si un nivel al PIB/loc. de 14.100 US dol. (in expresie PPP). In alta parte a caietului, unde se prognozeaza riscul de tulburari sociale in lume, Romania este inscrisa printre tarile cu risc inalt, alaturi de state ca Pakistan, Ucraina, Moldova sau Iran. Nu este insa singurul caz pe care l-am intalnit de contraziceri intre cei ce au participat la elaborarea acestui studiu.

Rasfoind in continuare caietul de prognoza pe 2014, intalnim cateva date ce merita a fi mentionate, ca de pilda:

–        In ianuarie Grecia preia presedintia UE pentru urmatoarele 6 luni;

–        In luna martie are loc carnavalul la Rio de Janeiro, „cel mai mare show pe glob“;

–        In aprilie 1564, adica acum 450 de ani, s-a nascut la Stratford William Shakespeare

–        In luna mai au loc in toate tarile membre alegeri pentru Parlamentul European;

–        In iunie are loc intalnirea la nivel inalt (G8) in Rusia, la Soci;

–        La 28 iulie se implinesc 100 de ani de la declansarea primului razboi mondial;

–        Tot in iulie Italia preia prin rotire presedintia Uniunii Europene;

–        Tot in luna iulie incepe turul ciclist al Frantei, locul de unde se va da startul in acest an fiind in Yorkshire (Anglia);

–        In august se celebreaza centenarul canalului Panama;

–        In septembrie se deschide la New York Adunarea Generala a ONU;

–        In octombrie au loc la Washington sesiunile anuale ale FMI si Bancii Mondiale;

–        Au loc in noiembrie alegerile de la jumatatea termenului pentru Congresul SUA;

–        Tot in noiembrie se sarbatoresc 25 de ani de la caderea Zidului Berlinului, eveniment considerat inceputul prabusirii comunismului;

–        In decembrie trupele americane ISAF din Afganistan se reintorc in patrie.

Dar lumea e mai mare si mai complexa decat se poate intrevedea din datele de mai sus. Vor apare cu siguranta surprize, care vor contrazice niste preziceri ce corespund uneori mai curand dorintelor analistului britanic decat realitatii.

Herta Müller si exilul

January 29, 2013

Romanii, sau o parte din ei, se mandresc cu premiul Nobel de literatura capatat de Herta Müller in 2009. E drept, premiul a fost acordat pentru cartile scrise in germana si traduse apoi in numeroase alte limbi, astfel incat tot globul a aflat despre chinurile pe care autoarea le-a suferit fiindca a avut nefericirea sa se nasca in Romania. Dupa cum stim, renumita scriitoare – nascuta in Banat in 1953 –  e obsedata de calvarul prin care a trecut populatia germana in anii regimului comunist. Dupa vizita pe care a facut-o in Romania in 2009, ea a publicat un articol in saptamanalul german “Die Zeit” in care povesteste cum la Bucuresti – primita cu onorurile cuvenite de A. Plesu – s-a simtit constant supravegheata de aceiasi eterna Securitate. Iar recent, in decembrie, ingrozita de rezultatul alegerilor pentru parlamentul roman, dansa a tras de la Berlin un semnal de alarma: exista riscul ca comunistii sa ia din nou puterea la Bucuresti. Dupa cum se vede stafia comunismului este o tema care nu poate fi usor abandonata.  

Iata insa ca in numarul din 21 ianuarie 2013 revista “Der Spiegel” publica un amplu articol al Hertei Müller, in care ea  lupta si cu alte fantome, nu numai din Romania (cine se mai intereseaza oare in vest de Romania ?), ci chiar din patria de adoptie, Germania. Scapata din iadul romanesc “cu nervii distrusi de anii de sicana din partea Securitatii” (desi marturiseste in alta parte ca intre 1984 si 1987, efectuase trei calatorii turistice in Germania Federala) dansa ajunge in vara lui 1987 ca emigranta in lagarul de la Nürnberg. Cu surprindere constata ca este luata in primire de Serviciul Federal de Informatii (BND) si supusa timp de luni de zile unui interogatoriu istovitor, fiind banuita ca agenta trimisa in Germania chiar de Securitate. Intrebata daca a emigrat in calitate de etnic german sau de persoana persecutata politic, dansa raspunde ca in ambele calitati, ceeace insa nu il satisface deloc pe anchetator. Nenumarate alte intrebari, de care erau scutite mii de alte persoane ce emigrau pe atunci din Romania, o fac sa banuiasca ca la mijloc este amestecata Asociatia compatriotilor svabi din Banat (Banatschwäbische Landsmannschaft), manipulata de aceiasi Securitate. Aceasta asociatie din Timisoara, ce tinea o stransa legatura cu ambasada romana de la Berlin, “m-a urmarit timp de ani si m-a ponegrit ca disidenta (Nestbeschmützerin)” […] “Ura celor din conducerea acestei Asociatii, planurile calomnioase ale Securitatii si ale Bundes Nachrichtendienst (BND) se legau acum intr-un tot” […] “In 1987 am inceput sa imi dau seama ca Germania, care alungase in exil (in timpul nazistilor) sute de mii de oameni, nu vrea sa aiba nimic comun cu cuvantul exil si cu experienta exilului”.

Desigur ca aceste necazuri ale Hertei Müller de la primii pasi pe pamantul Germaniei nu se pot compara cu dramele marilor scriitori si artisti germani pe care regimul hitlerist i-a alungat din Germania. Dansa recunoaste acest lucru si enumera cateva asemenea cazuri: Carl Zuckmayer, care a reusit cu greu sa se refugieze in Elvetia; Walter Benjamin, care se sinucide la granita franco-spaniola, dupa ce i se refuzase intrarea in Spania; Stefan Zweig, care s-a sinucis in Brazilia, impreuna cu sotia sa Lotte; Ernst Toller, care s-a spanzurat intr-un hotel din New York; Joseph Schmidt, Else Lasker-Schüler, Nelly Sachs, Konrad Merz si altii. In schimb alti scriitori si artisti au ramas in Germania nazista, ca de pilda Gottfried Benn si Hans Werner Richter, si fie au colaborat cu regimul, fie au refuzat dupa infrangerea Germaniei sa aiba vreo legatura cu cei ce au parasit tara dupa 1933. Mari scriitori germani, ce au respins nazismul, s-au intors dupa razboi in patria lor, dar nu le-au fost recunoscute suferintele si nici nu s-a manifestat regret pentru pierderea suferita de traditia literara prin plecarea lor. Sunt amintiti printre altii Thomas Mann, Heinrich Mann, Stefan Zweig, Alfred Döblin, Theodor Kramer si Masha Kaleko. „Cine a fost in exil nu este recunoscut pana astazi in Germania drept victima”, scrie Herta Müller, care adaoga ca “Germania trebuie sa raspunda pentru asta la fel ca pentru Holocaust”. Nicaieri insa – arata ea – nu exista in Germania vreun loc memorial care sa aminteasca despre soarta tuturor acestor oameni de cultura, carora nazismul le-a frant viata.

Nu cred ca vor fi multi in Germania care sa salute aceasta noua rascolire a trecutului propusa de Herta Müller. Pe de o parte, pentru ca analogia cu Holocaustul nu numai ca atinge un subiect tabu, ci si pentru ca este falsa. Nu se pot compara cei cativa zeci de scriitori refugiati cu milioanele de evrei ce au pierit in lagarele naziste. Nici Germania din sec. 21 nu mai este cea din anii 1933-1945. Pe de alta parte, crearea unui muzeu al scriitorilor si artistilor germani din exil, nu ar fi o idee rea, dar ma face sa banuiesc ca el nu va fi limitat la perioada nazista, ci va fi extins si la epoca comunista, situatie in care in el si-ar avea locul in viitor si Herta Müller. Dar dansa a fost cu adevarat in exil in Romania pana in 1987?  Sau abia acum, in Germania, a inceput sa se simta in exil?

Spionaj cu happy end

July 10, 2010

Cu cateva zile in urma FBI a lansat o stire-bomba: erau arestati 11 spioni rusi ce intentionau sa efectueze actiuni de spionaj in favoarea Moscovei pe teritoriul St. Unite. Informatia a parut de la inceput neverosimila, in primul rand pentru ca ea venea indata dupa intalnirea cordiala dintre presedintele Dmitrii Medvedev si presedintele Barack Obama. Se discutase acolo despre contribuita Rusiei la franarea intentiei Iranului de a fauri arma atomica si se asigurase ca Rusia nu va ridica obstacole in alimentarea cu armament prin teritoriul ei a trupele americane din Afganistan; in schimb SUA urma sa sustina cererea Rusiei de a deveni membru al Organizatiei Mondiale a Comertului. In al doilea rand era o surpriza, pentru ca asemenea arestari de agenti invinuiti de spionaj, erau caracteristice razboiului rece, cand in confruntare erau doua sisteme social-politice ce cautau sa-si dovedeasca pe toate caile superioritatea, unul fata de celalalt. Spionajul urmarea atunci obtinerea de date militare asupra armamentului nuclear (tehnologie de fabricatie si rachete de transport), domeniu in care astazi ambele tari sunt din belsug dotate, ba exista si un acord bilateral pentru distrugerea de ambele tari a unei parti din acest arsenal. In prezent Rusia nu mai este un stat comunist cu veleitati de extindere a sistemului in alte tari, aliate ale Statelor Unite, iar spionajul – cand se mai recurge la el – are predilect scopuri economice.

            Bine inteles ca cei 11 spioni (10 rusi si o ziarista peruviana) erau urmariti de mai mult timp de FBI, iar dupa arestare – ei au marturisit intentiile lor. Aceasta a provocat o reluare in presa occidentala a campaniei despre vulnerabilitatea secretelor de stat americane, reamintindu-se cazuri de spioni rusi capturati, petrecute cu ani in urma, in plin razboi rece. Pentru a se pune capat umflarii exagerate a cazului, cei 11 spioni au fost judecati in viteza, au fost condamnati exact la numarul de zile petrecute in ancheta, li s-a interzis sa mai intre pe teritoriul Statelor Unite si li s-au confiscat toate bunurile dobandite in timpul sederii in America. Simultan partea rusa a anuntat ca 4 spioni americani de origine rusa, prinsi si judecati cu ani de zile in urma la Moscova, au fost gratiati de presedintele Medvedev si in aceiasi zi au parasit cu un avion Rusia plecand spre America. La nivelul conducerii serviciilor de informatii din cele doua tari cazul s-a desfasurat fara probleme si acum toata lumea se felicita fericita.

            Si totusi raman niste intrebari fara raspuns. Se stie ca spioni misuna peste tot, ca atat americani in Rusia, cat si rusi in SUA sunt si vor mai fi. Este neindoielnic ca spioni americani si rusi sunt si in Germania, in Franta sau in Romania. Multi dintre ei sunt probabil deja in colimatorul serviciilor speciale, care fie le servesc informatii false, fie ii impiedica sa ajunga la cele importante. Intrebarea este: cand poate fi momentul propice de desvaluire publica a existentei lor, sau este suficienta o expulzare pe tacute a lor, pentru a nu compromite relatiile intre tarile respective. In cazul din America, in care spionii rusi erau inca departe de a fi avut acces la date semnificative, rolul lor era doar de a se integra perfect vietii americane cu nume false, urmand ca la momentul oportun sa poata intra in actiune. Erau deci niste spioni “in hibernare”, spre deosebire de cei 4 spioni americani ce putrezeau de ani de zile in inchisorile din Siberia, dintre care unul, Sutiaghin, fusese sef de sectie la institutul de studii strategice din Moscova. Poate ca asta explica schimbul in numar inegal al celor vinovati, intre cele doua tari. Deci ce s-a urmarit prin acest gest, de vreme ce chiar a doua zi dupa intalnirea Medvedev-Obama s-a procedat la o asemenea senzationala demascare. Nu este exclus, comenteaza niste ziaristi occidentali, ca fortele puternice ca i se opun lui Obama in Congres, dar si in alte institutii, sa fi dorit prin asta torpilarea intentiilor presedintelui american de  imbunatatire a relatiilor cu Rusia. Poate ca nu este asa, dar modul de procedura a dat mult oxigen celor ce traiesc inca in speranta reluarii starii de incordare internationala si de razboi rece, ce ar sublinia superioritatea militara si politica a Statelor Unite..

Pe de alta parte, in presa ruseasca (Izvestia) se deplange decaderea din ultimii 20 de ani a studiilor si analizelor temeinice ce se faceau odinioara in institutele specializate de relatii internationale de la Moscova, inclusiv in cele ce pregateau, in ce mai deplin secret, agenti pentru munca in strainatate. Acum detaliile scoase la iveala de procesul celor 11 spioni rusi, arata din partea acestora dilentantism, imprudenta, ba chiar si trafic de valuta cu zeci de mii de dolari. Felul in care lucra si traia Anna Chapman (Gureev) ar aminti mai curand de filme de spionaj de la Hollywood, dar astea sunt in orice caz mai verosimile.

Ar mai fi de semnalat un detaliu: anual China trimite la studii in universitatile americane zeci de mii de studenti. Dintre ei, intre 20-30 % sunt angajati dupa terminarea studiilor de firme, institute si universitati americane si se stabilesc definitiv in SUA. China comunista nu opreste insa din acest motiv ca anual sa trimeata la studii inca cateva zeci de mii de studenti, considerand ca atat cei ce se intorc, cat si cei ce raman in SUA vor fi folositori Chinei. Oare cate mii dintre cei ramasi in America alimenteaza tara lor de bastina cu date despre noutatile tehnologice, la crearea carora au contribuit sau despre care au aflat? Dar punerea sub urmarire a zeci de mii de persoane este o munca de investigatie grea, aproape imposibila. De aceea FBI prefera a gasi iarasi cativa spioni rusi, caci opinia publica americana e mai inclinata sa se teama de amenintarile Moscovei, de vreme ce se stie ca Putin e un fost lucrator al KGB. Jocul de-a spionii pare insa a fi o ramasita a secolului trecut.

DIALOG CU NOAM CHOMSKY

July 4, 2010

Aflat la Paris intre 27 mai si 1 iunie, lingvistul si militantul american Noam Chomsky a tinut mai multe conferinte, urmate de raspunsuri date la unele intrebari ale publicului despre probleme actuale. In numarul din luna iulie 2010 al revistei “Le Monde diplomatique” sunt prezentate extrase din aceasta discutie. Iata de pilda o intrebare si raspunsul la ea:

  • Situatia din Orientul Apropiat pare ca sfideaza o analiza rationala a politicii. Ce este oare rational in comportarea Israelului fata de teritoriile ocupate? Ce e rational in extinderea colonizarilor, inclusiv cele din Ierusalim-Est ? Si, mai ales, ce este rational in sustinerea de facto de guvernul american a unei ocupatii, pe care insa o condamna in cuvinte si care dauneaza raporturilor sale cu lumea araba ? 

Chomsky: Sustinerea de catre Washington a Israelului este foarte rationala. Ea dateaza din 1967, cand St. Unite au preluat stafeta de la Franta. Pe atunci in lumea araba se opuneau doua forte: fundamentalismul musulman, sustinut de SUA, si nationalismul laic, considerat ca principal dusman al puterilor occidentale. Pe scurt, Arabia saudita contra lui Nasser. Israel a distrus nationalismul laic si a sustinut si intarit fundamentalismul musulman aliat al Statelor Unite. Washington a sprijinit atunci militar Israelul, iar statul ebraic a devenit mai mult sau mai putin sacru, ceeace nu era cazul inainte.

In 1970, un alt cadou important. Conform dorintei SUA si a Israelului, Iordania zdrobeste rezistenta palestiniana in asa numitul “septembrie negru”. Siria face cunoscut ca ar putea interveni pentru a-i sustine pe palestinieni. Dar St. Unite erau inca implicate in conflictul din sud-estul asiatic si de aceea au apelat la Israel, cerandu-i sa-si mobilizeze trupele pentru a impiedica interventia Siriei. Siria a dat atunci inapoi. Regatul hashemit, aliat al SUA, a fost consolidat, ca si Arabia saudita. Ajutorul american acordat Israelului a fost de indata multiplicat cu patru. Si de aici toate s-au desfasurat dupa cum se stie.

Cadrul strategic american, numit « alianta periferica » se sprijina pe conducatorii arabi, niste dictatori ce isi controleaza tara si petrolul. Ei trebuie protejati de propria lor populatie. Pentru aceasta St. Unite recurge la o “periferie de jandarmi”, de preferinta nearabi, caci acestia sunt mai eficienti cand e vorba sa ucida arabi. La inceput periferia era alcatuita din Iran, condus pe atunci de sah, de Turcia si de Pakistan. La inceputul anilor 1970, Israel s-a alaturat acestui grup, devenind membru al jandarmeriei. Nixon ii numea “politisti in patrulare” (“cops on the beat”), deci comisari locali cu sediul politiei la Washington.

Dar in 1979 sahul e rasturnat si Iranul e pierdut. Rolul Israelului sporeste iarasi. Statul ebraic facea atunci diferite servicii in lume. SUA nu putea sustine fatis terorismul de stat din Guatemala, din Africa de sud si din alte locuri. Atunci s-a facut apel la o retea de tari, printre care Taiwan, Israel, Marea Britanie (si probabil Franta), pentru a face ele munca murdara. In aceasta privinta Israelul e foarte eficient. E o societate industriala bogata, dotata cu tehnici de varf, cu o mana de lucru foarte calificata, care deci atrage investitiile americane de inalta tehnologie. O seama de industrii militare israeliene au legaturi stranse cu Statele Unite, unde si-au transferat o parte din sectii. Serviciile de spionaj americane si israeliene lucreaza mana in mana din 1950. Pentru industria militara americana, Israel este o binefacere financiara, caci SUA cheltuieste miliarde de dolari pe an pentru a ajuta Tel-Avivul, iar o parte intra in buzunarul lui Lockheed Martin. Iar cand aceasta firma vinde Israelului avioane de ultima generatie, Arabia saudita striga: “Vrem si noi asa ceva!”. Lockheed Martin vinde atunci echipamente de performanta ceva mai slaba Arabiei saudite, care nu prea stie cum sa le foloseasca, dar cumpara cu gramada. Pe scurt, un beneficiu dublu.

Ce pot oferi palestinienii Statelor Unite? Ei sunt slabi, dispersati, nu dispun de nici o resursa si practic de aproape nici un sprijin in lumea araba. Drepturile sunt proportionale puterii. Israel e o tara puternica, ceeace ii confera o seama de avantaje. Deci are si drepturi. Palestinienii sunt slabi, nu au aliati, deci nu au nici drepturi. A sustine pe cei puternici in interesul propriu, reprezinta o politica perfect rationala. Se poate obiecta ca sustinerea data Israelului provoaca opozitia populatiei tarilor arabe, dar asta nu a fost niciodata privita ca o problema serioasa. Noi ne bazam pe dictaturi pentru a zdrobi populatiile si le mai furnizam si arme pentru a indeplini acest obiectiv. Puteti replica ca nu e o decizie buna, dar nu puteti spune ca e irationala. De altfel ea e perfect coherenta cu politicile duse in alte parti, in America latina, in sud-estul asiatic si in alte parti ale lumii. Uneori lucrurile se mai incurca, caci planificarea imperialista nu e perfecta.

Astazi lucrurile sunt putin diferite de cele de mai sus, nu din cauza lui Obama, ci pentru ca Israelul a cotit-o foarte la dreapta. Acolo sufla un vant de paranoia, de ultranationalism, de isterie, care contribuie la banalizarea unor acte irationale, distrugatoare. Dar St. Unite au acum armate pe teren, in Irak si Afganistan, iar ele sunt in pericol din cauza irationalitatii actiunilor israeliene. Generalul David Petraeus a atras recent atentia asupra riscului pe care il creeaza intransigenta israeliana asupra trupelor americane. Nu este exclusa o schimbare de atitudine a politicii americane. Statele Unite sunt o tara foarte sovina, iar cand cineva are de gand sa faca ceva rau soldatilor nostri, ne putem debarasa de el. Israel joaca deci un joc foarte periculos.

 

 

 

Intelectualii americani si politica Israelului

May 27, 2010

             Tony Judt este un renumit istoric, care preda cursul de istorie a secolului 20 la New York University. Evreu, el a fost entuziasmat in tinerete de idealurile sionismului si s-a dus in Israel, unde a participat ca soldat in razboiul din 1956 impotriva Egiptului. Cu timpul insa politica statului Israel l-a dezamagit si a inceput sa sustina ca rezolvarea confruntarii israelo-arabe nu se poate obtine decat prin creearea unui stat palestinian independent. O asemenea atitudine i-a iritat pe conducatorii diasporei evreiesti din Statele Unite. In octombrie 2006 Judt era programat sa tina o conferinta la New York cu titlul “The Israel lobby and U.S.Foreign Policy”. Dar David Harris, directorul executiv al lui American Jewish Committee, i-a contactat pe organizatori si, sustinand ca ideile lui Judt sunt daunatoare statului Israel, a reusit sa anuleze tinerea conferintei. Mai mult, Judt a primit amenintari cu moartea pentru atitudinea adoptata. Alte personalitati evreiesti din Statele Unite cu vederi liberale, ca de pilda scriitorul Norman Finkelstein (autor al cartii “A Nation on Trial”), dramaturgul Tony Kushner sau ziaristul Richard Cohen, care au criticat politica Tel Aviv-ului, au indurat in ultimii ani o serie de presiuni pentru opiniile exprimate.

            In 2007 doi profesori, John Mearsheimer de la Chicago University, si Stephen Walt de la Harvard University, au publicat o carte de mare rasunet, despre puterea lobby-ului evreiesc in Statele Unite. In ea au aratat, foarte documentat, ce pagube a adus atitudinea acestui grup de interese asupra politicii externe americane. Conform punctului lor de vedere, sustinerea neconditionata de Statele Unite a politicii israeliene, pune in pericol securitatea atat a Americii, cat si cea de viitor a Israelului. Ei explica, in volumul de aproape 500 de pagini, de ce este atat de greu sa se vorbeasca sau sa se scrie ceva despre puterea lobby-ului pro-israelian: “pentru ca Statele Unite sunt o democratie pluralista in care libertatea cuvantului si asocierii este garantata. Pentru o natiune formata din imigranti, era inevitabil ca se vor alcatui grupe de interese pe baza etnica, care vor incerca sa influenteze politica Statelor Unite pe diferite cai. Americanii cubanezi au influentat mentinerea de SUA a embargoul asupra regimului lui Castro. Americanii armenieni au impins Washingtonul sa recunoasca genocidul turcesc din 1915 asupra natiunii armeniene. In privinta grupului pro-israelian, problema e insa mai complexa. Deoarece unele state refuza inca sa recunoasca Israelul, punerea in discutie a politicii acestui stat este privita de multi americani ca un gest de contestare a insasi existentei tarii in care s-au refugiat evreii salvati din holocaust, adica a locului central al identitatii evreiesti contemporane.”

Cartea lui Mearsheimer si Walt e discutabila in anumite privinte, chiar si numai pentru ca nu pune in balanta si rolul enorm al lobby-ului arab al petrolului, care nu se multumeste doar sa contesteze Israelul in organizatii internationale, ci ii alimenteaza cu armament si munitii pe talibanii din Afganistan. Cartea lor – care a trebuit sa depaseasca numeroase obstacole pentru a vedea lumina zilei – reprezinta insa un studiu esential pentru intelegerea influentei pe care lobby-ul evreiesc american il are asupra politicii externe a Americii.

In prezent lobby-ul pro-Israel are inca in SUA o forta considerabila. ”American Israeli Cooperative Enterprise” subliniaza ca dintre cei 100 membri ai Senatului, 14 sunt evrei. Iar din cei 435 membri ai Camerei Reprezentantilor – 31 (adica 7,1%) sunt evrei. Ceeace este mult pentru o comunitate ce reprezinta doar 2 % din populatia tarii. AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) care in SUA este lobby-ul oficial pro-israelian, a avut prima contributie la mesajul adresat recent presedintelui Barack Obama, solicitandu-l sa mobilizeze “comunitatea internationala pentru adoptarea de masuri imediate si radicale” impotriva Iranului. Acest mesaj a fost semnat de 81 senatori si 366 reprezentanti. Cu toate acestea, indeosebi dupa ofensiva asupra teritoriului Gaza, in comunitatea evreiasca americana se fac auzite temeri cu privire la imaginea viitoare a Israelului.

Richard J. Goldstone este un fost inalt magistrat sud-african, care in 1994-1996 a fost acuzatorul principal in investigarea crimelor de razboi din Iugoslavia si Ruanda. In 2009 el a condus Comisia ONU pentru investigarea violarii regulilor internationale ale drepturilor omului in actiunea militara din Gaza, constatand realitatea unor asemenea incalcari atat de Hamas, cat si de Tsahal (armata israeliana). Raportul Goldstone a fost insa repede dat uitarii, datorita combaterii concluziilor lui de catre Israel, dar el a influentat puternic opinia intelectualitatii americane, si mai ales a celei europene.

Imaginea Israelului continua sa se degradeze, ceeace s-a constatat recent cu ocazia desbaterii organizate la New York de asociatia Intelligence Squad si sponzorizata de fundatia Rosenkranz. Dupa schimbul de argumente pro si contra la intrebarea “Trebuie ca Statele Unite sa inceteze relatia speciala pe care o au cu Israelul?”, 49 % din auditoriu a raspuns pozitiv, iar 47 % – negativ. Sunt tot mai multi evrei ce isi relativizeaza acum opinia anterioara neconditionala asupra politicii Israelului. Intr-un articol din ziarul “Le Monde” (22 mai 2010) se mentioneaza cazul filozofului francez Bernard-Henri Levy, care dupa ce a aparat in Franta operatia militara din Gaza, a fost huiduit dupa doua luni la o conferinta la New York. Ulterior, vazand ca sustinerea politicii israeliene se reduce la cercurile cele mai de dreapta ale adversarilor lui Obama, BHL si-a schimbat parerea si a fost initiatorul apelului intelectualilor evrei europeni, in care se exprima temerea ca ”gresala morala a ocuparii terenurilor si a continuarii de noi implantari israeliane in teritoriile palestiniene”, ar putea contribui la “delegitimarea ca stat a Israelului”. Iar pe data de 16 mai, lingvistului si politologului american Noam Chomski i s-a refuzat la frontiera intrarea in Israel, ca urmare a criticarii de el a politicii fata de palestinieni dusa de guvernul acestei tari.

Situatia scaderii prestigiului Israelului nu pare a deranja deocamdata prea mult organizatiile de lobby israeliene. In ce priveste viitorul insa, din ce in ce mai putini apreciaza urmatoarea gluma :  “Bibi Netanyahu doreste atat de mult pacea, incat e dispus sa discute inca 50 de ani despre ea”.

ISTORIA DE PE PRIMA PAGINA

May 4, 2010

                       Am primit recent de la un prieten american  o carte aparuta acum 29 de ani. E un volum de mari dimensiuni (38,5 x 28,5 cm.) cu titlul „Page One – Major Events 1920-1981 as Presented in The New York Times”. In el au fost selectate cca. 300 de prime pagini ale renumitului cotidian, reproduse exact cum au aparut. L-am deschis amuzat, dar mi-a fost greu sa-l inchid dupa multe ore, desi nu parcursesem cu lectura dacat un sfert din cei peste 60 de ani de aparitie cuprinsi in acest volum. Este o istorie vie, scrisa la cateva ore dupa eveniment si care respira emotia momentului, desi uneori conditionata de prejudecatile dominante ale societatii timpului.

            Din primele pagini se intrevede atmosfera de optimism, cea a unei ordini mondiale stabile, asteptata ca rezultat al primului razboi mondial. Pacea s-a semnat la Paris, iar tratatul a intrat in vigoare, este un titlu pe intreaga pagina in ziarul din 31 ianuarie 1920. Cu Harding intra la Casa Alba un presedinte republican izolationist, ceeace va avea un rol fatal asupra Ligii Natiunilor  in care isi pusese speranta T. Woodrow Wilson. La 23 ianuarie 1924 moare Lenin si reporterul lui NYT la Moscova descrie asa stirea : “La ora 11,20 dimineata presedintele Kalinin a deschis congresului sovietelor si le-a cerut tuturor sa se ridice. El nu dormise toata noaptea si lacrimi curgeau pe fata sa ravasita. Orchestra o inceput sa intoneze un mars funebru, dar a fost intrerupta imediat de Kalinin, care a rostit: “Va aduc o veste teribila despre dragul nostru tovaras Vladimir Iliici. Ieri a suferit inca un atac cerebral si…” A urmat o lunga pauza, ca si cum vorbitorul nu mai era in masura sa pronunte ultimul cuvant fatal. Cu un efort ce i-a zguduit intregul corp, el a pronuntat : “a murit”. Temperamentul emotional slav al asistentei a reactionat imediat si in uriasa sala a operei s-a auzit un geamat de compatimire indoliata. Kalinin nu mai putea vorbi, in timp ce unii din sala aveau o criza de isterie. Atunci a luat cuvantul Iunakidze, secretar al Uniunii federale ruse, care a cerut calmul. Abia atunci Kalinin a fost capabil sa citesca buletinul medical oficial. Dupa care a adaogat : “Propun ca pe viitor ziua de 21 ianuarie sa fie declarata zi de doliu national”. Un vaiet din intreaga sala a exprimat acceptarea. Kalinin a cautat apoi sa dea citire masurilor organizatorice pentru funeralii, dar a fost incapabil sa  mai continue. Kamenev si Zinoviev au incercat sa-i tina locul, dar nici ei nu s-au dovedit in stare. Ca si ceilalti membri ai prezidiului, ei au pus capul pe masa plangand ca niste copii. Chiar si neinfricatul sef al cazacilor, Budionnai, plangea fara jena, in timp ce delegatii din intreaga sala oftau stergandu-si lacrimile de pe obraz.”

            Prosperitatea  in rapida crestere a St. Unite e insotita de procese la adresa stangii. Militantii anarhisti Sacco & Vanzetti sunt condamnati la moarte si executati (1927). Au loc performante stiintifice remarcabile, ca zborul dus si intors al lui Richard E. Byrd deasupra Polului Nord si, mai ales, traversarea Atlanticului la 22 mai 1927 de Charles Lindberg de la New York la Paris in 33 ore si 30 minute. Cea mai mare prabusire a bursei de pe Wall Street, datorita comportamentului iresponsabil al bancilor, se declanseaza in 1929 si semnifica sfarsitul unei ere in istoria Americii si in cea  mondiala.

            Urmeaza dramatismul anilor ’30, cu consolidarea puterii lui Hitler si Mussolini, anexarea de Germania a Austriei si succesele Japoniei pe frontul din China. In numarul din 21 februarie 1938 se anunta ca in Romania regele Carol al II-lea a adoptat o Constitutie ce pune bazele unui stat corporatist cu caracter fascist. Prin ea se abroga democratia, statul prelua in proprietate unele rezerve minerale si se luau masuri impotriva coruptiei. In noua Constitutie se promite celor ce traiesc de secole pe teritoriul Romaniei ca vor avea aceleasi drepturi ca si cei din “rasa romaneasca”, dar functiile de stat nu vor fi ocupate decat de romani etnici. Conducerea tarii revine Consiliului de coroana, condus de rege.

            La 3 septembrie 1939 titlul principal din ziar anunta ca Marea Britanie si Franta au intrat in razboi, iar la 15 iunie 1940 – ca germanii au ocupat Parisul. O informatie despre Romania apare pe prima pagina in 9 aprilie 1940: slepuri britanice incarcate cu explozibili sunt descoperite la Giurgiu. Germanii afirma ca incarcatura lor era destinata sa fie detonata pentru blocarea circulatiei vaselor pe Dunare. La 6 aprilie 1941 se anunta ca Germania a invadat Iugoslavia si Grecia, cu toate ca Moscova semnase in aceiasi zi un pact de prietenie si neagresiune pe 5 ani cu Belgradul. Pe 22 iunie 1941 titlurile mari ale ziarului informeaza: Hitler a inceput razboiul cu Rusia pe un front de la Oceanul Arctic pana la Marea Neagra. Este reprodusa integral proclamatia lui Hitler, in care unul dintre motivele razboiului este respectarea garantiei data de Germania Romaniei de a fi aparata impotriva oricarei agresiuni. Peste 6 luni, Japonia declara razboi Statelor Unite si Marei Britanii, atacand insulele Hawaii. A doua zi, pe 8 decembrie 1941, Statele Unite declara razboi Japoniei, iar pe 11 decembrie – Germaniei si Italiei, dupa ce acestea declarasera mai intai razboi Statelor Unite. Pe 8 noiembrie 1942 se anunta debarcarea trupelor americane in Maroc, iar pe 1 iulie 1943 – ca gen. MacArthur incepe ofensiva pe teatrul de lupta din Pacific. Bataliile de la Stalingrad si de la Kursk, considerate azi de istorici ca decisive pentru infrangerea Germaniei, nu se intalnesc pe prima pagina a ziarului in acesti ani. Un titlu mare anunta insa pe 6 iunie 1944 ca armatele aliate sub comanda generalului Dwight D. Eisenhower au debarcat in Franta. In numarul din 26 august 1944 se anunta ca noul guvern roman a declarat razboi Germaniei, dupa ce Bucurestiul a fost bombardat de avioanele naziste. In acelasi numar al ziarului se arata ca armata rosie a cucerit orasul Tecuci, a ajuns la Galati si a incercuit 12 divizii inamice la sud de Chisinau. Pe 26 octombrie 1944 se anunta ca armata rosie a cucerit orasele Satu-Mare si Carei, eliberand complet Transilvania. In noiembrie 1944 F. D. Roosevelt este ales pentru a patra oara presedinte al SUA, dar peste 5 luni el moare – locul sau la Casa Alba fiind ocupat de vicepresedintele Harry Truman. In ziarul din 2 mai 1945 este anuntata moartea lui Hitler, dar urmasul sau, amiralul Doenitz, ordona continuarea razboiului. Peste cateva zile insa se semneaza capitularea fara conditii a Germaniei, iar ziua de 8 mai este proclamata ziua victoriei. Pe 8 august 1945 URSS declara razboi Japoniei, declarand ca astfel satisface cererea aliatilor de incheiere mai rapida a razboiului. In aceiasi zi St. Unite lanseaza a doua bomba atomica asupra orasului Nagasaki. Dupa o saptamana Japonia capituleaza, ministrul de razboi se sinucide, mii de locuitori din Tokio ingenunchiaza plangand in fata palatului imperial.

            Incep anii razboiului rece cu blocada Berlinului, prima experimentare sovietica a unei bombe atomice (1949), razboiul din Coreea (1950), senatorul Joseph R. McCarthy vaneaza a comunistii americani in presa si cultura (1952-54), are loc executia pe scaunul electric, sub acuzatia de spionaj, a sotilor Rosenberg (iunie 1953) etc. La 5 martie 1953 moare I.V.Stalin, aflat 29 de ani la conducerea statului sovietic. A doua zi se anunta cine e urmasul sau: Gheorghi Malenkov, cu patru adjuncti: Beria, Molotov, Bulganin si Kaganovici. La 31 martie 1954 ministrul de externe sovietic V. Molotov propune tarilor occidentale ca URSS sa intre in NATO, “pentru a se pune capat razboiului rece, in conditiile pericolului dotarii marilor puteri cu arme nucleare”. Statele Unite resping insa oferta, considerand-o o manevra de subminare a securitatii tarilor occidentale. La 8 februarie 1955 Malenkov isi da demisia, iar conducerea PCUS e preluata de N. S. Hrusciov. Sfarsitul lunii octombrie 1956 aduce stiri despre revolta populatiei din Ungaria si luptele contra trupelor sovietice. In iulie 1957 patru membri ai conducerii URSS (Molotov, Malenkov, Kaganovici si Shepilov) sunt constransi de Hrusciov sa-si dea demisia, acuzati ca “au sabotat pe toate caile eforturile de destindere a relatiilor internationale, de ridicare a nivelului de trai al cetatenilor sovietici si de stergere a urmarilor exceselor staliniste”. In luna octombrie a aceluias an se publica stirea senzationala ca “sovietele au lansat un satelit al pamantului in cosmos”, iar pe 3 noiembrie – un alt satelit cu un caine la bord. Incepe cursa de prestigiu pentru dominarea spatiului cosmic.

            Anii ’60 se deschid cu o disputa intre guvernul SUA si asociatia medicilor americani, care contesta planul presedintelui Eisenhower de a se acorda de stat asistenta medicala persoanelor peste 65 ani. In Senat propunerea este respinsa ca fiind “de inspiratie socialista”. In luna iulie 1960 senzatia presei este ca in URSS a fost doborat cu o racheta un avion de spionaj american U-2, pilotul Francis Powers fiind capturat. Dar importanta pentru pacea lumii este confruntarea din oct. 1962 dintre presedintele John F. Kennedy si Nikita Hrusciov cu privire la rachetele sovietice amplasate in Cuba si care vor fi retrase. La 22 noiembrie 1963 presedintele american (46 ani) este asasinat la Dallas, in conditii insuficient lamurite. Razboiului din Vietnam, continuat sub administratia lui Johnson, i se pune capat sub noul presedinte Nixon, dupa ce americanii pierdusera in Indochina 50.000 soldati. La 21 iulie 1969 are loc un eveniment semnificativ pentru omenire: primul om – un american – paseste pe luna.

            Decada ce urmeaza incepe cu intrarea Chinei comuniste in ONU. In august 1974 America este zguduita de scandalul Watergate, care il obliga pe presedintele Nixon sa demisioneze. O speranta de pace in Orientul Apropiat apare prin vizita presedintelui Egiptului, Sadat, in Israel. In 1978 la Vatican este ales papa un polonez, Ioan Paul al II-lea, care va ocupa scaunul pontifical 27 de ani. In ianuarie 1979 sahul Iranului e constrans sa paraseasca tara si la Teheran vine la putere regimul aiatolahilor. In acelasi an ambasada americana din Iran e luata cu asalt, iar 52 de membri ai ei sunt facuti ostateci. Vor fi pusi in libertate abia dupa 444 zile, in ianuarie 1981, a doua zi dupa ce la Casa Alba vine presedinte Ronald Reagan. Un republican, fost actor de cinema si guvernator al Californiei.

            Iata, concentrata la maximum, o trecere in revista a 60 de ani din evenimentele unui secol zbuciumat si violent, asa cum ele au fost surprinse pe prima pagina a celui mai important cotidian american. Azi ni se pare ca unora dintre ele li s-a acordat o importanta exagerata, in schimb cateva sunt ignorate, desi s-a dovedit ulterior cat de grave erau. Dar poate ca aceasta evaluare diferita se datoreaza atat eurocentrismului cu care este privita lumea de pe continentul nostru, cat si faptului ca intr-o buna parte din acest rastimp, informatiile primite de publicul din Romania despre cele ce se petrec pe glob au fost drastic cenzurate. Un motiv in plus deci pentru a citi (sau a reciti) cartea marelui istoric britanic Eric Hobsbawm “Secolul extremelor” (1994), in care evenimentele secolului 20 sunt comentate original si captivant, cu o analiza nepartinitoare si judecati de valoare incitante.