DIN ISTORIA STATULUI SOCIAL

Se vorbeste in prezent despre economia sociala de piata, despre moralizarea capitalismului, despre rolul statului in combaterea exceselor institutiilor financiare. Toate acestea au insa o lunga traditie si au la baza lupte ale salariatilor pentru a li se recunoaste drepturile. Este bine sa ni le reamintim.
Se stie ca in 1878 cancelarul german Otto von Bismarck emisese celebra „Lege impotriva straduintelor periculoase pentru comunitate ale social-democratiei“. Vazand insa ca prin masuri represive nu reuseste sa zdrobeasca miscarea muncitoreasca, el foloseste tactica zaharelului, facand sa se aprobe in Reichstag, cu toata opozitia unor fractiuni parlamentare, trei legi sociale : de asigurare obligatorie a salariatilor impotriva bolilor (1883), de asigurare impotriva accidentelor profesionale (1884) si de creare a pensiei de batranete si invaliditate (1889). Era pentru prima oara in lume cand se adoptau asemenea legi. In Statele Unite nici pana astazi nu e in vigoare asigurarea medicala obligatorie pentru intreaga populatie, numarul celor neasigurati ridicandu-se in prezent la 47 milioane persoane.
Scopul urmarit prin aceste legi de un mare proprietar (Juncker) reactionar cum era Bismarck a fost cel „de a insufla celor lipsiti de orice proprietate simtul conservator, asa cum se formeaza el la cei ce au dreptul la pensie si asigurare“. Dar, impotriva asteptarilor sale, miscarea soc.-democrata a continuat sa creasca in proportii, astfel incat in 1897, cu un an inainte de a muri, Bismarck recunostea esecul politicii sale: „Problema sociala trebuia atunci rezolvata cu metode politienesti. Acum va trebui sa scoatem armata pentru a-i zdrobi pe socialisti“. Desi cateva decenii mai tarziu imperiul german s-a prabusit, totusi sistemul de asigurare sociala introdus de el a rezistat razboaielor, revolutiilor si crizelor si s-a extins in toate celelalte tari europene.
Printre cei ce au contribuit decisiv la afirmarea rolului statului in combaterea starilor de criza este desigur de amintit John Maynard Keynes (1883-1946). Considerandu-se, in chip modest, doar un publicist ce doreste sa-i avertizeze pe contemporani de necesitatea unor reforme pentru „protejarea de revolutie a civilizatiei fragile“, Keynes respingea ideile politice ale lui Marx, dar accepta unele din analizele lui economice. Apartinand aripei de stanga a partidului liberal al Marei Britanii, el dorea sa imbine eficienta economica cu libertatea politica si cu dreptatea sociala. In calitate de consilier al guvernului britanic, Keynes a scris in 1919 cartea „Consecintele economice ale pacii“, dar celebru a devenit prin cartea „Teoria generala a ocuparii fortei de munca, dobanzii si banilor“ (1936). In ea se demonstreaza ca societatea capitalista nu creaza in mod automat o deplina ocupare a fortei de munca, asa cum afirmau adeptii liberalismului clasic cu al lor „laissez-faire“. Este o obligatie a statului sa intervina in momentele de criza pentru stimularea cererii si consumului, prin introducerea unor impozite diferentiate progresiv si prin extinderea sistemului de asigurari sociale. Statul social (Wellfare State) si-a capatat astfel, prin lucrarile lui Keynes, o justificare economica. Faima lui Keynes si a aderentilor sai a determinat ca, in fruntea delegatiei engleze, el sa conduca in 1944 lucrarile conferintei de la Bretton Woods, la care s-au pus bazele sistemului monetar post-belic. Cu aceasta ocazie economistul britanic a propus infiintarea unei „International Clearing Union“, o banca cu un etalon monetar propriu („bancor“), care sa echilibreze deficitul sau surplusul balantelor statelor. Propunere senzationala, la care s-a opus insa ferm seful delegatiei Statelor Unite, Harry Dexter White, care a propus si a obtinut infiintarea Fondului Monetar International (IMF). Prin aceasta SUA capata putere de veto in toate deciziile, iar rezervele de valuta ale tuturor natiunilor urmau sa fie tinute numai in dolari, indiferent cat de mare ar fi fost datoria nationala a Americii. Daca s-ar fi adoptat propunerile lui Keynes, lumea ar fi aratat astazi poate altfel
Keynesianismul a avut o perioada de glorie intre anii 1941 si 1979, a intrat apoi intr-un con de umbra intre 1979 si 2007 datorita monetarismului si neo-liberalismului, dar incepand din 2008 revine puternic in actualitate, datorita crizei economice mondiale si a nevoiei de moralizare a capitalismului. In 2008 premiul Nobel pentru economie s-a acordat unui cunoscut keynesian, prof. Paul Krugman.
Nu putem incheia aceasta succinta trecere in revista a problemei statului social fara a aminti ceva si despre economia sociala de piata, al carui reprezentant este considerat Ludwig Erhard, fost ministru al economiei (1949-1963) in guvernele lui Konrad Adenauer si apoi cancelar al Germaniei (1963-1969). Situatia Germaniei era dramatica in primii ani dupa incetarea razboiului : lipseau locuintele, desi nu se intorsesera inca din prizonierat 1,5 milioane soldati; industria nu era capabila sa satisfaca cererile de marfuri, numarul somerilor era inca mare. In plus, izbucnirea razboiului din Coreea a raspandit panica inceperii unui al treilea razboi mondial. Atunci, in 1949, s-au luat masurile ce au dus la ceeace ulterior s-a numit „Wirtschaftswunder“ (Minunea economica). In conceptia lui Erhard, aceasta consta in primul rand in separarea stricta a politicii economice de cea sociala. Economiei i s-a trasat sarcina ca printr-o desvoltare dinamica, sa sporeasca rapid nivelul de trai. Efectele dure ale unei asemenea incordari (de pilda 50 de ore de munca saptamanal) trebuiau corectate prin politica sociala. Dar intre eficienta economica maxima si scopurile politicii sociale (egalitate, siguranta locului de munca, solidaritate) va fi mereu un conflict. De aceea s-au adoptat legi stricte de protectie a salariatului : atragerea sindicatelor la adoptarea de decizii in consiliile de administratie, sporirea pensiilor in ritmul cresterii salariilor, asigurarea medicala obligatorie, grija fata de batrani si de cei handicapati, s.a. In acelasi timp in politica macroeconomica s-au luat masuri keynesiene pentru desfasurarea corecta a concurentei, pentru controlul masei monetare, pentru interventia statului in evitarea perturbarilor grave (recesiune, depresiune, crize), pentru o impozitare in trepte, si indeosebi printr-o ampla politica de investitii publice structurale (autostrazi, retele de telecomunicatii, scoli, un vast program de locuinte sociale etc.). Aceasta politica a dat repede rezultate pozitive, dar ulterior i s-au adus o serie de corecturi in dauna componentei sociale. Actuala criza economica este de natura a scoate dramatic la iveala lacunele politicii liberaliste germane din ultimele doua–trei decenii.