Solutionarea conflictului din Ucraina. Doua propuneri.

Sunt greu de subestimat consecintele de lunga durata ale confruntarii armate din estul Ucrainei, nu numai pentru aceasta tara, ci si pentru toate statele implicate prin sanctiuni in acest conflict. Sunt politologi si istorici, ca de pilda americanul Timothy Snyder, care nu isi imagineaza iesirea din impasul actual, dacat ca o victorie pe toata linia a Occidentului si disparitia – intr-un fel sau altul – a lui Putin de la carma Rusiei. Asemenea solutii sunt nu numai nerealiste in relatiile dintre marile puteri, ci si foarte riscante pentru pacea mondiala.

Privirea cu obiectivitate a evenimentelor din rasaritul Ucrainei , dupa semnarea acordului de la Minsk de incetarea a focului, conduce la concluzii diferite. Printre cei ce au facut aceasta analiza sunt doua personalitati : Dmitri Simes, politolog american, si Helmut Schmidt, fost cancelar al Germaniei. Prezint in cele de mai jos ambele lor puncte de vedere. Simes este presedinte al Centrului « The National Interest » din Washington si editor al revistei cu acelasi nume. Articolul dansului, din care prezint incheierea, poarta titlul « Dificilul drum spre un acord de durata »:

« Indata ce a avut loc incetarea focului in Ucraina de est, a aparut clar ca sunt diferente ireconciliabile nu numai intre interesele participantilor la conflict, ci si in intelegerea reala a evenimentelor ce au avut loc in Ucraina. Ceeace creeaza motive puternice pentru a nu permite escaladarea conflictului.

Nu cred ca sanctiunile vor fi in masura a forta Rusia sa-si modifice radical politica. Nu este cunoscut nici un exemplu in care sanctiunile sa fi obligat o tara independenta, si cu atat mai putin o mare putere, sa renunte la ceeace ea considera ca reprezinta interesele ei de baza. Totodata insa imi este greu sa cred ca Rusia ar dori sa cucereasca estul Ucrainei, si inca mai putin – intreaga Ucraina. Fara a lua in calcul sanctiunile, asta ar insemna pentru Rusia serioase pierderi economice pe timp de multi ani in relatiile cu restul lumii.

Cand te gasesti in situatii in care nu este o iesire avantajoasa, de regula se cauta solutii pe termen scurt. Totusi, desi varianta unui nou conflict inghetat este de preferat celei unui razboi, ea nu e satisfacatoare pe termen lung pentru nimeni. O rezolvare stabila a problemei ucrainiene este o sarcina grea si ambitioasa, dar numai cand s-ar pune toate cartile pe masa s-ar putea ajunge in principiu la o solutie general acceptabila pentru toate partile. Asta ar insemna : asigurarea integritatii teritoriale a Ucrainei, garantarea unei veritabile autonomii pentru regiunile Donetzk si Lugansk, stabilirea unui statut al Ucrainei in afara blocurilor si ridicarea reciproca a sanctiunilor.

E posibil ca nationalistii ucrainieni sa nu fie de acord cu o astfel de solutie, insa pentru Moscova, pentru Washington si Bruxelles ea ar fi principial acceptabila. Dar diavolul se ascunde in detalii. In Occident multi staruie pentru o formula in care Rusia sa apara ca parte perdanta, iar Putin sa nu capete nimic din ceeace s-a prezentat ca ar fi agresiune.  Dar – asa cum e cazul cu Crimeea – asta inseamna sa impingi o mare putere intr-o situatie de impas, lucru periculos. Moscova stie prea bine ca in privinta sanctiunilor economice, este greu sa se ia la intrecere cu SUA. Dar noul front deschis de America in Siria si Irak aminteste ca Rusia poate avea variante dureroase de riposta asimetrica, iar nu numai in Orientul Apropiat. Nu este in interesul nimanui sa se faca acum incercari la rezistenta. »

*     *   *

Fostul cancelar Helmut Schmidt, este unanim considerat in Germania drept un intelept, ale carui opinii – cu toata varsta de 95 de ani – sunt ascultate cu atentie si respect. In ultimul numar (Nr. 40) al saptamanalului Die Zeit, dansul publica un amplu articol intitulat « Noi, ca niste somnambuli », parafrazand titlul unei carti renumite a istoricului britanic Christopher Clark despre conducatorii statelor europene in 1914 care, in chip iresponsabil, ca niste lunatici, si-au impins tarile in macelul primului razboi mondial.

Redau mai jos un pasagiu din concluziile acestui  articol semnificativ:

« Ce este de facut ? In primul rand trebuie ca relatiile diplomatice normale intre SUA si Rusia sa fie reluate. Pentru asta poate fi utila numirea noului ambasador american la Moscova, dar si intelegerea dintre Putin si Poroscenko privind oprirea schimbului de focuri in Ucraina de est. Convorbirile despre viitorul Ucrainei trebuie sa se duca nu incepand cu anul 1954 (acordul trecerii Crimeei de la Rusia la Ucraina), ci cu anul 1772, cand pe tronul Rusiei a urcat Ecaterina a II-a care a luat de la otomani teritoriul ce astazi este Ucraina de vest si a pus acolo bazele orasului rusesc Odesa. Ucraina actuala exista de doar 22 de ani, dar ea are o lunga preistorie, in care parti din ea au fost poloneze, musulmane, austriace sau rusesti.

Ambele parti au nevoie de o perspectiva de lunga durata in viitor. Putin trebuie sa fie constient ca Rusia va trebui sa aiba de aface in deceniile viitoare cu o populatie musulmana in rapida crestere. Iar Obama trebuie sa stie ca, la mijlocul acestui secol, minoritatea de limba spaniola va avea o pondere simtitoare in randul electoratului american, categorie a populatiei care are un mult mai redus interes in problemele de politica externa decat pana acum.

Numarul oamenilor ce populeaza pamantul in ultimii o suta de ani a crescut de patru ori. In 1900, eram 1,6 miliarde, iar in 2050 vom fi noua miliarde de oameni pe glob. Dar aceasta crestere exploziva are loc aproape exclusiv in Asia, in Africa si in America latina, iar nu in Europa, nu in Rusia si inca mai putin in Ucraina. La sfarsitul acestui secol, populatia Europei va reprezenta doar 5% din populatia globului. S-a terminat cu secolele imperialismului european  si ale colonialismului. In locul lor sunt miliarde de oameni in curs de a globaliza tehnologiile si economia, adica sa devina dependenti unii de altii.

Dar stransa dependenta reciproca face ca razboaiele sa devin imposibile.  Polonia si cele trei state baltice se bizuie, ca si Germania, pe protectia NATO, dar Ucraina nu beneficiaza de aceasta obligatie de aparare. De aceea oferta UE adresata Kievului de a semna acordul de cooperare a fost privita de rusi ca o sfidare necugetata.

Tratativele diplomatice necesare asupra Ucrainei vor fi grele si de lunga durata. Va trebui sa se invete din greselile pe care ambele parti le-au facut. Va trebui sa se discute nu numai despre viitorul politic si economic al Ucrainei, ci si despre drepturile celor doua regiuni de limba rusa din estul Ucrainei.  In 1990, nimeni in Occident nu se indoia de dependenta de secole a Ucrainei de Rusia. Intre timp  Ucraina a devenit stat independent, dar nu un stat national. La tratative este de sperat ca ambele parti sa renunte la comportamentul militaros imperial si sa recunoasca : criza aceasta este un joc cu focul , dar care poate avea o incheiere asemanatoare cu criza rachetelor rusesti din Cuba din 1962. Solutionarea crizei din Cuba a fost posibila pentru ca ambele parti, constiente de responsabilitatea lor, au acceptat un compromis. Acest invatamant trebuie sa-i insufleteasca pe diplomatii de maine si de poimane. Si vor trebui totodata sa accepte ca returnarea de la rusi a Crimeei  nu va mai fi posibila”.

*    *    *

In evaluarile de mai sus ale celor doi eminenti specialisti in problemele dificile ale relatiilor internationale, cred ca au fost trecute cu vederea doua aspecte :

• Pe data de 4 noiembrie in acest an vor avea loc alegerile mi-term pentru congresul Statelor Unite. In prezent partidul republican – opus politicii presedintelui Obama – are majoritatea in Camera reprezentantilor , dar in Senat, democratii au o majoritate de doar un singur senator . Daca la apropiatele alegeri republicanii vor castiga majoritatea si in Senat, atunci posibilitatile presedintelui de a-si promova politica vor fi mult ingreunate. Desi numai cu semnatura presedintelui SUA se poate declansa un razboi, se cunosc numeroase interventii armate ale SUA pe glob care au fost duse sub diverse titulaturi, chiar fara acceptarea ONU. Ipoteza unui Congres in majoritate republican, face ca probabilitatea intrarii Ucrainei in NATO sa fie mai plauzibila si deci dificultatile gasirii unei solutii de compromis cu Rusia sa devina mai mari.

• Desi St. Unite sunt un factor important in rezolvarea acestei confruntari, totusi ele au lasat Uniunii Europene sarcina de a sprijini Kievul in tratativele cu separatistii, sprijiniti la randul lor de Rusia. Trei probleme fac dificila pentru Europa sa acorde acest sprijin : mai intai, adeziunea masiva (83%) a populatiei ruse la politica dusa de V. Putin, in timp ce in UE, conform sondajelor, doar mai putin de jumatate din populatie accepta sa se implice intr-un razboi de dragul Ucrainei ; in al doilea rand,, este starea nesatisfacatoare, constatata abia acum, a aviatiei si a vehicolelor blindate ale Bundeswehr-ului si a unora din celelalte armate ale Aliantei, adica a celor ce ar constitui dotarea principala a trupelor de interventie urgenta ; in fine, nu trebuie uitat ca rusii poseda robinetul de inchidere sau deschidere a conductelor de gaz din Siberia, ce alimenteaza cca. o treime din industria germana si cca. un sfert din cea a celorlalte tari UE. Desigur ca rusii incaseaza bani frumosi din exportul acestei resurse energetice, dar in curand China va lua locul Europei ca mare consumator si deci pomparea gazului rusesc spre occident poate fi redusa la minim, fara prea dramatice efecte pentru economia rusa. Alimentarea cu energie, ramane un factor decisiv in deciziile geopolitice.

Advertisement

Pe un drum gresit

                    

In ultimul numar al revistei Der Spiegel (8 septembrie 2014) cunoscutul ziarist Jakob Augstein publica un articol despre conflictul din Ucraina, din care reproduc cateva pasaje.

Deseori ne intrebam: Ce vrea Putin? Ar trebui mai bine sa ne intrebam: Ce vrem noi? Pactul de la Varsovia a fost desfiintat. NATO insa nu. In schimb alianta occidentala s-a deplasat, in doua randuri, in 1999 si in 2004, tot mai aproape de frontiera rusa. Diplomatul american George Kennan, care a lansat notiunea de « stavilire » in relatiile cu URSS dupa cel de al doilea razboi mondial, numea inca in 1998 extinderea spre rasarit a puterilor occidentale “o tragica gresala… nu are loc nici o amenintare din partea nimanui”. Kennan a prognozat replica rusa si ca la ea Occidentul va spune : « Asa sunt ei, rusii ». Un ziar spunchiar ca Putin sufera de « nazareala incercuirii ».

In 2008 Statele Unite voiau ca si Georgia si Ucraina sa fie primite in NATO. Franta si Germania au fost impotriva. Occidentul ar fi trebuit sa stie ca Ucraina reprezinta linia rosie peste care Rusia nu poate accepta sa se paseasca.  Geostrategul american Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate al presedintelui Carter, numea Ucraina « « centrul hotarator de rotire » pe tabla de sah euroasiatica. Statele Unite au investit acolo din 1991 pana azi peste 5 miliarde dolari pentru ca tara « sa capete ceeace merita ». Cifra a fost mentionata de Victoria Nuland, care raspunde de Europa si Eurasia in Departamentul de Stat si care a ramas celebra prin expresia « Fuck the EU ! », prin care intelegea ca Europa nu are nici o treaba in Ucraina.

Ne tot intrebam ce vrea Putin. Dar stim ce vrea SUA. Americanii extrag astazi mai mult gaz decat Rusia, iar in cativa ani ei vor extrage mai mult petrol decat Rusia si Arabia Saudita. Fosta sefa a Departamentului de Stat, Condolezza Rice, a dat recent un sfat Europei : « Cu timpul se va schimba structura dependentei energetice. Va trebui sa va sprijiniti de preferinta pe importul de energie din America ».

De noul razboi rece va profita SUA, iar nu noi, europenii.

Proiectul occidentalizarii Ucrainei trebuie terminat. Dreptul la autodeterminare al poporului ucrainian nu contine nimic despre dreptul de a fi membru in UE sau in NATO. Politicianul american John Mearsheimer recomanda ca Ucraina sa-si pastreze statutul de tara neutra, asemanator Austriei dupa cel de al doilea razboi mondial. Pentru a reusi o asemenea schimbare, va trebui insa ca mai intai sa recunoastem ca Europa occidentala este pe un drum gresit.

Razboiul sanctiunilor si unde poate duce el

Prin politica de sanctiuni tot mai aspre la adresa Rusiei, cateva  puteri occidentale au deschis ostilitatile in ceeace poate fi considerat deja un inceput de razboi rece. Ele s-au constituit intr-un fel de judecator si totodata jandarm mondial, ce isi impune vointa fara a recurge la Organizatia Natiunilor Unite, creeata tocmai pentru aplanarea unor asemenea conflicte. Se argumenteaza ca ONU a fost ocolita deoarece in aceasta organizatie Rusia are drept de veto si ar fi putut impiedica luarea de masuri indreptate contra sa. Dar cu acelasi argument si-a arogat si NATO dreptul de a interveni cu trupe ocolind ONU. Iar asta ne intoarce cu o suta de ani inapoi, la situatia din ajunul primului razboi mondial.

Ca in orice razboi, aceasta confruntare – deocamdata limitata la sanctiuni – ridica cel putin doua intrebari : Care este scopul ei? Cum se poate termina ea? Intrebari la care reprezentantii Uniunii Europene nu au nici un raspuns. Dar cand se aplica sanctiuni unei puteri de marimea Rusiei, este de asteptat ca sa urmeze si replica celui lovit. E adevarat ca ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a spus ca Rusia nu va reactiona dupa principiul “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, dar este de banuit ca aceasta atitudine nu poate dura. Deja se vorbeste despre masuri ca restrangerea drastica a importurilor unor marfuri, precum – si mai grav – interzicerea zborurilor deasupra teritoriului Siberiei a avioanelor companiilor occidentale. Dar aplicarea unilaterala de Occident a unor sanctiuni economice grave exprima o atitudine vadit dusmanoasa, ce s-ar putea extinde de la masuri economice si financiare, la unele militare.

Consecintele economice ale aplicarii si de europeni a sanctiunilor ordonate de SUA nu pot fi inca clar intrevazute.  Rusia poseda o rezerva de devize in valoare de 472 miliarde euro. Impreuna cu alte membre ale organizatiei BRICS, state in care locuieste 40% din populatia mondiala, ea a pus bazele unei noi banci mondiale, care probabil va reduce din dominatia FMI si a altor mari banci occidentale. In ce priveste Germania, iata ce scrie Jakob Augstein la 31.07.2014 in revista Spiegel Online:

“Occidentul si-a permis in conflictul din Ucraina o retorica costisitoare, dar acum vine plata. Pietele financiare au fost afectate, sectorul productiei de armament si cel de inalta tehnologie resimt si ele asta. Ceeace pana acum au fost doar manifestari politice, a devenit o grava problema economica. […] Peste 6000 de firme germane au investitii directe in Rusia, iar de comertul germano-rus depind la noi 300.000 de locuri de munca. Cat de departe vrem sa mergem in lupta cu Putin? Din punctul de vedere german ar fi absurd ca Rusiei sa i se confere pe multi ani de acum inainte rolul de “stat ticalos” pe care l-a avut pana acum Iranul. Prin inasprirea sanctiunilor Occidentul s-a inscris intr-o dinamica a escaladarii care nu va mai permite iesirea. Se va reusi oare ca Putin sa fie ingenunchiat dupa vointa noastra? Nu este exclus ca ofensiva Occidentului sa il faca doar si mai tare. Un sondaj in populatia rusa arata ca 83% il sustin pe Putin, un altul – ca 64% din rusi considera Occidentul raspunzator pentru criza din Ucraina, iar doar 3% – pe propriul guvern. Rusia, stim din istorie, e greu de invins. La Bruxelles se vede ca nu se cunoaste asta, dar la Berlin ar trebui sa se stie.“ 

Exista insa si prognoze mai sumbre decat sanctiunile economice. Pe site-ul in limba franceza “Reseau International” (31.07.2014) se apreciaza ca scopul final al SUA este declansarea unui razboi veritabil contra Rusiei. Deja actiunile militare din Ucraina se desfasoara sub indrumarea unor consilieri americani. In curand se vor instala si solide baze NATO, poate dotate cu armament nuclear. Dupa descompunerea URSS, Ucraina si-a pierdut statutul de tara nucleara, dar deputatii partidului nationalist “Svoboda” au cerut ca acest statut sa le fie acordat iarasi. Autorul articolului sustine ca “americanii au neaparata nevoie de Uniunea Europeana intr-un eventual razboi military contra Rusiei. De voie sau de nevoie, europenii vor fi adusi treptat intr-o situatie in care singura solutie logica va fi de a se bate pentru a-si apara existenta ce le-a fost pusa in mod deliberat in pericol. Pericol sursele caruia au fost abil si intens ascunse de un sistem al mass-media bine pus la punct.”

Sa speram ca aceste preziceri se vor dovedi false, cel putin pentru secolul nostru…

Obama si CIA – cine conduce Washingtonul?

“Arestari, perchezitii si desvaluiri despre retele de spionaj ce actioneaza la Berlin, toate astea amintesc de romanele lui John le Carre din timpul razboiului rece, perioada in care in acest oras se confruntau pe ascuns oamenii KGB si cei ai serviciilor de spionaj americane, britanice si germane. Astazi insa obiectul operatiilor politiei si spionajului german nu mai este KGB-ul, ci oficiile de spionaj americane.” Asa incepe articolul publicat la 11 iulie a.c. pe site-ul WSWS.org si din care redau mai jos esentialul.
Un angajat al BND (Bundes Nachrichten Dienst), principala agentie de spionaj germana, a fost arestat pentru ca a transmis la CIA sute de documente secrete, un alt functionar al ministerului apararii este anchetat, iar alte arestari vor urma. Cat de serios este cazul se vede din faptul ca in aceasta saptamana d-na cancelar Angela Merkel a ordonat expulzarea din tara a sefului filialei berlineze a CIA, precum si sugerarea de unele oficialitati ca Berlinul va relua activitatile de spionare la Washington, ceeace este pentru prima oara de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Este evident cea mai importanta criza a relatiilor dintre Germania si SUA de la caderea regimului nazist acum 70 de ani.
Ni se spune ca presedintele Obama habar nu avea despre activitatile de spionaj americane pe teritoriul Germaniei si nici nu stia– tocmai cand  avea o convorbire telefonica cu Angela Merkel – despre arestarea spionului cu o zi inainte. Intrucat nici Obama, nici CIA nu au pomenit nimic despre aceasta, este limpede ca stirea provine prin cineva de la Casa Alba. Iar asta a provocat atacuri din partea partidului republican si a altora, care considera ca s-a dorit compromiterea CIA. Motivele pentru care Obama pretinde ca nu stia nimic sunt clare. Scandalul cu spionii descoperiti in Germania vine un an dupa ce informatorul Edward Snowden a dat la iveala documente ce aratau ca agentia de spionaj americana tine sub observatie legaturile electronice a milioane de germani. Si vine exact la noua luni dupa ce s-a aflat ca printre numeroasele telefoane celulare ascultate este si cel al Angelei Merkel.
Administratia americana a incercat sa puna o surdina acestor revelatii ce au indignat publicul german, cautand sa alinieze Berlinul la pozitia Washingtonului in privinta agresiunii din Ucraina si in alte locuri din est si sa mentina o cat mai stransa colaborare cu serviciile de spionaj germane. Noile revelatii ameninta insa sa reanimeze animozitatea publicului, tocmai cand parti mari din societatea germana cer o tot mai multa independenta in politica externa, pentru a ajuta interesele strategice proprii ale imperialismului german.
Dilema in care se gaseste acum Obama are trasaturi asemanatoare cu situatia in care s-a gasit acum 54 de ani presedintele Dwight D. Eisenhower, cand un avion de spionaj ultrasecret U-2 pilotat de Francis Gary Powers a fost doborat deasupra URSS, dand nastere unui scandal ce contravenea obiectivelor politicii externe a SUA. Doborarea avionului la 1 mai 1960 survenea in ajunul unei intalniri la nivel inalt, ceeace a determinat initial administratia sa incerce a ascunde faptul, pretinzand ca era vorba doar despre un avion meteorologic ce se ratacise. Dar sovieticii capturasera pilotul, salvat cu parasuta, dezvaluind rapid adevarul asupra scopului de spionaj al avionului. Pentru a nu turna gaz pe foc, conducerea sovietica a acceptat insa ipoteza ca doar CIA si puternicul ei director, Allen Dulles, erau singurii vinovati de zborul de spionaj, si ca presedintele Eisenhower nu era la curent. Problema a fost insa ridicata in senat. Majoritatea democrata, in frunte cu Mike Mansfield, au pus intrebarea “daca administratia are sau nu un control real asupra birocratiei federale”. Presa a inceput sa se agite pe aceasta tema, criticand presedintele SUA pentru lipsa de control asupra actiunilor agentiei de spionaj. La zece zile de la doborarea avionului, Eisenhower a fost nevoit sa recunoasca in public raspunderea pe care o avea in programul de spionaj. Peste 7 luni, Eisenhower a rostit un celebru discurs de ramas bun, atragand atentia asupra pericolului cresterii a ceeace el numea “complexul militar-industrial”. Apoi a spus: ”Capatarea de acest complex a unei influente nejustificate,  subliniaza pericolul dezastros al cresterii in interiorul statului a unei puteri gresit plasata.”
Astazi, nimeni din Congres sau din mediile corporate nu pune intrebari in legatura cu cazul german sau daca Obama exercita “un real control” asupra agentiilor SUA de spionaj, care impreuna cu armata, au depasit cu mult ceace Eisenhower si-ar fi putut vreodata imagina. Avertismentul lui Eisenhower s-a realizat pe deplin, sub forma unui urias aparat secret militar si de spionaj, care exercita o putere reala la Washington si efectueaza continuu violente ucigatoare, provocari si spionaj masiv pe intreg globul. Dar Obama nu simte nici o dorinta de a se amesteca in treburile CIA, NSA sau Pentagonului. El nu are interese separate de ale acestora. Rolul lui nu e sa struneasca armata si agentiile de spionaj, ci mai curand sa le ajute in relatiile cu publicul, pentru a convinge pe americani si pe restul publicului mondial ca spionajul total, asasinatele cu drone (telurile acestora sunt alese la Casa Alba in fiecare miercuri) si masacrele armatei sunt toate doar niste instrumente necesare in lupta contra terorismului si au loc in deplina concordanta cu drepturile democratice si metodele de conducere.
Obama, care dupa ce si-a terminat studiile universitare a fost angajat la firma “Business International Corporation”, ce alcatuieste dosare secrete de spionaj pentru toate marile corporatii (dar servind si ca acoperire pentru agenti ai CIA), este personificarea complexului militar-industrial. Consultarea rapoartelor confidentiale si rasfoirea dosarelor secrete este mediul in care el se simte cel mai confortabil. Episodul german cu spionajul a servit sa se scoata la iveala doua lucruri: democratia americana a intrat in faza terminala; sporirea tensiunilor intre tarile imperialiste.  Toate acestea pot ameninta sa duca la un nou razboi mondial, asa cum s-a intamplat de doua ori in secolul 20.

Exceptionalismul american confruntat cu realitatile

Haosul rezultat dupa ocuparea in 2003 de trupele americane a Irakului, lichidarea dictatorului Saddam si a regimului Baath, a luat proportiile unei crize majore odata cu invadarea tarii de un grup extremist sunit bine inarmat, ce si-a arborat numele de ISIS (Islamic State of Iraq and Syria). Cel de al doilea oras ca marime al tarii si principalul centru petrolifer, Mosul, a fost ocupat de fortele acestei miscari. Oficialitatile locale spun ca majoritatea militantior suniti sunt fosti jihadisti ce au luptat pana recent in Siria si care intentioneaza sa ocupe, dupa Bagdad, si restul Irakului. Insurgentii au acum banii cash din devalizarea bancilor din Mosul, poseda echipament militar suplimentar din depozitele  armatei si politiei irakiene ocupate de ei, iar efectivele de combatanti au sporit cu 2500 de partizani ai lor eliberati din inchisori. Un analist politic de la Bruxelles scrie de pilda: “Mosul is the worst disaster for the US since the taking of Saigon by the Viet Cong in 1975. … With an open war raging between Sunnis and Shiites in Iraq, everything the US tried to achieve with the invasion of 2003 has come to nothing. In retrospect, the initial victory against the Baath regime seems completely futile. At least under Saddam Hussein, Iraq was free of al-Qaeda. Despite huge costs and tens of thousands of casualties, the country has become the deployment zone of the most dangerous terrorists.” Are loc acum tocmai de ceeace se temeau americanii in momentul in care trupele SUA ocupau acum 11 ani Irakul ca raspuns la atacul asupra lui  World Trade Center din New York de catre un grup extremist sunit.  Acest grup islamic invadeaza acum spatii vaste din Orientul Apropiat, in Irak, in Siria, in Libia. Cum se poate explica asa ceva?

            O explicatie plauzibila este data intr-un articol al lui Robert W. Merry,  publicat in The National Interest din 12 iunie 2014. Autorul, expert in probleme de politica externa americana, considera ca problema principala este idea exceptionalismului american, o teorie ce considera ca Statele Unite ocupa un loc special printer natiunile lumii in ce priveste sentimental national, evolutia istorica si institutiile politice si religioase. De aici si revigorarea in ultimii ani a conceptului de “Manifest Destiny”, conform caruiaSUA are o misiune de indeplinit, un fel de mistica a expansiunii pe intreg globul a normelor si practicii americane a conducerii statului . SUA ar avea dreptul si datoria ca, sub pretextul interesului national, sa distruga regimuri care nu impartasesc felul de viata al Americii. Aceasta idee a ghidat fortele expeditionare americane in Irak, iar asta l-a facut si pe Obama sa decida folosirea armatei pentru rasturnarea regimului lui Mohamed Khadafi in Libia, precum si apelul la o interventie americana in Siria lui Bashar el-Assad. In toate aceste tari, situatia anterioara era mai favorabila pentru SUA decat ceeace a venit dupa rasturnarea violenta a regimului. Conditia de status quo  avea si avantajul ca absenta interventiei americane nu ar fi aprins pasiunile politic-culturale intr-o zona cunoscuta prin instabilitate.

            O  situatie analoaga este in Libia – scrie Robert W. Marry – tara care a intrat in haos dupa ce politicienii americani au decis interventia bazandu-se pe ipoteza optimista ca acolo s-ar putea naste dupa aceea o democratie pluralist-reformista. Dar acum situatia din Libia este caracterizata bine de ziarul britanic The Guardian: “When Libya threw off the shackles of dictatorship in its Arab Spring revolution, few could have imagined that, three years later, it would have two rival governments installed at opposite ends of the country, presiding over fighting that has, in effect, torn the nation in two.” Iar unul dintre aceste doua guverne, instalat la Tripoli, este dominat de islamisti militanti.

In ce priveste Siria, daca unii din opozantii lui Assad pareau la inceput favorabili unei democratii occidentale, rascoala a cazut in mare masura in mainile unor radicalisti islamici ce se simt insufletiti de o misiune sacra. Multi americani, si insusi presedintele Obama, ar fi dorit doborarea lui Assad, socotit un dictator brutal, capabil de orice pentru salvarea regimului, a sa si a partizanilor sai. Realitatile se dovedesc insa diferite de bunele intentii initiale.

Din toate aceste cazuri Robert W. Merry trage concluzia ca “exceptionalismul american nu este un fundament suficient de solid pentru politica externa a SUA, indeosebi in Orientul Apropiat. Este o idee prosteasca sa incerci sa impui acolo democratia prin rasturnarea dictatorilor. Fundamentalismul este un puternic si raspandit sentiment ce strabate societatea tuturor tarilor din aceasta regiune, iar el a fost si mai mult stimulat prin amestecul puterilor vestului. Dictatorii din aceste tari nu sunt neaparat dusmani ai Occidentului, in timp ce regimurile islamiste radicale ce le-au luat locul constiuie un pericol mult mai mare. Nici echilibrul de forte dintre Iran si Irak nu ar fi trebuit ignorat sau respins.”

Nu este greu de vazut ca situatia in aceasta regiune a globului ar fi astazi mai putin haotica din punctul de vedere al Occidentului, daca politica externa americana ar fi fost dusa cu mai multa prudenta si seriozitate. Astazi, intr-o ampla zona deja in flacari, aplicarea unei politici diferite este insa mult mai grea, crede Robert W. Merry, care adaoga: “Statele Unite nu vor pasi pe drumul corect atat timp cat se va ghida ideologic de teoria exceptionalismului american, de wilsonismul prodemocratic, de interventionismul de autofelicitare si de aroganta in politica externa care a dominat ultimile doua decenii. Debarasarea de aceste atitudini e urgenta, asa cum o arata ultimele evenimente din Irak.”

Cum a fost diabolizat Vladimir Putin

 

Tariq Ali este un istoric , scriitor si comentator politic britanic de origine pakistaneza. Este autorul a numeroase carti indeosebi despre lumea islamica, despre imperiul american si despre rezistenta politica. El e membru al comitetului de redactie al revistei New Left Review si scrie cu regularitate la ziarul The Guardian si la London Review of Books. Este director editorial al casei de editura londoneze Verso.

Am tradus mai jos un pasaj din articolul sau publicat la 28.03.2014 in ziarul “The Guardian” si intitulat : “How Vladimir Putin became evil”

SUA si Marea Britanie il condamna acum pe Putin pentru Crimeia, dar l-au sprijinit in razboiul din Cecenia. De ce? Pentru ca acum el refuza  sa mai participe la jocul lor

Inca odata, se pare ca Rusiei si Statelor Unite le este greu sa cada de acord astfel incat ambitiile fiecareia sa fie satisfacute. Ciocnirea intereselor lor este pusa in lumina de criza ucrainiana. In acest caz particular, asa cum a dovedit-o inregistrarea convorbirii telefonice a  diplomatei americane Victoria Nuland, care a spus “Fuck the EU”, provocarea a venit din partea Washingtonului.

Cu  cateva decenii  in urma, in plin razboi rece, George Kennan, un fruntas strateg al politicii externe americane, a spus la o conferinta:  “Va asigur ca nu este nimic mai egoist decat o democratie pusa constant pe lupta. Curand ea devine victima propriei sale propagande. Se tinde astfel a se atribui propriei cauze o valoare absoluta care turbura viziunea de ansamblu. Dusmanul  devine personificarea  a tot ce este rau, in schimb tot ce ii apartine  formeaza un concentrat de virtuti.” Asa este si situatia azi. Washingtonul stia ca Ucraina a fost intotdeauna un subiect delicat pentru Moscova. Ultranationalistii ucrainieni care au luptat alaturi de nemti in cel de al doilea razboi mondial au ucis 30.000 de soldati rusi si comunisti. Ei au continuat sa duca impreuna cu CIA  o lupta ascunsa impotriva URSS pana in 1951. Pavel Sudoplatov, fost sef al spionajului sovietic, scria in 1994 : “Originile razboiului rece au fost impletite strans cu sprijinul acordat de occident nationalistilor in tarile baltice si in Ucraina de vest”.

Cand Gorbaciov a acceptat sa se trateze conditiile unificarii Germaniei , dar Germania reunita sa ramana in NATO, secretarul de stat Baker l-a asigurat ca “nu va avea loc o extindere cu nici un centimetru a NATO inspre est”. Gorbaciov a repetat: “Orice extindere spre est va fi pentru noi inacceptabila”.  Baker a raspuns: “Sunt de acord”. Unul dintre motivele pentru care Gorbaciov  il sustine acum pe Putin in problema Crimeei este ca increderea lui in Occident a fost astfel crunt inselata.

Atat timp cat Washingtonul  a crezut ca cei de la conducerea Rusiei vor accepta orbeste poruncile sale (asa cum facea Eltin, beat critza), Moscova mai era suportata. Atacul lui Eltin asupra parlamentului rus in 1993 a fost considerat justificat de mediile occidentale. Toate löuptele duse mai intai de Eltin si apoi de Putin in Cecenia, au fost privite ca o mica problema locala, si au fost sprijinite de George Bush si de Tony Blair. “Cecenia nu este Kosovo”  a spus Blair dupa intalnirea cu Putin in 2000. Cecenii s-au bucurat de independent doar intre 1991 si 1994. Ei au vazut viteza cu care tarilor baltice li s-a permis independenta si doreau acelasi lucru si pentru ei. In loc de asta ei au fost bombardati. Groznyi , capitala lor, a fost distrusa in proportie de 85%. In februarie 1995 doi economisti rusi, Ilarionov si Lvin, au publicat un text in Moscow News in care argumentau in favoarea independentei cecene si – spre deosebire de mediile occidentale  – aratau atrocitatile pe scara mare din acest razboi. Violuri, torturari, refugiati ramasi fara casa si zeci de mii de morti, asta a fost soarta cecenilor. Dar pentru Washington si UE asta nu a fost nici o problema. In socotelile de interes ale vestului, suferinte oricat de mari pot fi justificate. Ceceni, palestinieni , irakieni, afgani, pakistanezi sunt toti fara importanta. Si totusi contrastul intre atitudinea Occidentului fata de Cecenia si fata de Crimeia este izbitor.

 Problema Crimeei s-a rezolvat fara aproape nici o victima, iar populatia a dorit in mod evident sa faca parte din Rusia. Reactia Casei Albe a fost insa opusa fata de reactia sa in cazul Ceceniei. De ce? Pentru ca Putin, spre deosebire de Eltin , a refuzat sa mai participe la joc in  probleme grave precum extinderea spre est a NATO, sanctiunile date Iranului, Siria, etc. Drept rezultat, el a devenit diavolul intruchipat. Iar toate astea, pentru ca el contesta hegemonia Statelor Unite, folosind chiar metodele utilizate de Vest. (incursiunile repetate ale Frantei in Africa sunt doar un exemplu). Iar daca SUA va insista sa foloseasca NATO ca un magnet pentru a atrage Ucraina, atunci probabil ca Moscova va desprinde partea de rasarit a Ucrainei.  Cei ce pretuiesc cu adevarat suveranitatea Ucrainei ar trebui sa opteze pentru o independenta reala si o neutralitate pozitiva, iar nu folosirea acestei tari ca o minge jucata intre est si vest.   

Un interviu si doua comentarii

Ministrul de externe al Germaniei Frank-Walter Steinmeier a acordat la 28 aprilie saptamanalului „Der Spiegel“ un interviu in care a caracterizat situatia actuala drept „cea mai grava criza de la sfarsitul  razboiului rece“. Prezint in cele ce urmeaza un scurt pasaj din cele declarate de dansul, insotite de doua comentarii semnificative ale cititorilor revistei Spiegel.

---

 

 Spiegel: Aveti vreo idee despre ce intentioneaza sa faca Putin pe termen scurt si lung?

Steinmeier: Nimeni nu poate sti daca Kremlinul are un plan sau daca conducerea  ruseasca ia decizii in functie cum se desfasoara lucrurile. Dar mi se pare clar ca dupa ce presedintele Ianukovici a fugit in panica de la Kiev in 21 februarie, el a pus in miscare o dinamica cu ale carei consecinte avem de a face acum. Ca desfasurarea actiunilor are – cel putin pe termen scurt– sprijin popular – face mai complicata situatia.

Spiegel: Guvernul german si NATO au de gand sa-si reconsidere planurile strategice de aparare si prioritatile in inarmare?

Steinmeier : Nu exista o solutie militara pentru conflictul din Ucraina. Chiar daca uneori pare zadarnic, eu sunt convins ca numai o munca diplomatica tenace ne poate apropia de o solutie. Iata de ce eu afirm cu tarie ca trebuie sa se acorde OSCE sansa de a-si indeplini misiunea ca parte din acordul de la Geneva. Desigur ca asta nu ne impiedica pe noi, membri ai NATO, sa ne adaptam planurile la ultimele evolutii ale evenimentelor. Asta a fost de altfel sarcina ministrilor de externe la ultima sedinta a Consiliului NATO. Iar acum asta se va implementa.

Spiegel: Credeti ca e verosimil ca Europa si SUA sa iasa intarite geopolitic din acest conflict?  

Steinmeier: Nu posed un glob de cristal sa ghicesc, din pacate. Dar atrag atentia sa nu cautam castigatori si perdanti in mijlocul unei crize bazate pe concepte din sec. 19 si inceputul sec. 20. Sfere de influenta, regiuni geopolitice, hegemonie, aspiratii de dominare, toate astea nu fac parte din politica noastra externa. Totusi trebuie sa fim prudenti pentru a lua in consideratie si felul de a gandi al altora in acest sens. Cine crede in zilele noastre ca razboiul poate duce la victorii de durata, ar trebui sa ia cartile de istorie ale Europei si sa invete lectia lor.

                                                DOUA COMENTARII:

1. erik.skjold : SUA, UE si NATO iau parte la un joc periculos pe care tot ei l-au inceput

Dupa cum stim intr-un conflict trebuie sa fie doua sau mai multe parti. Decurge de aici ca EU/NATO, sub conducerea SUA, au fost mai mult decat bucuroase sa joce un rol in instigarea – cu stiinta sau nu – a actualei situatii. Dupa unificarea cu DDR, extinderea NATO spre est prin incalcarea acordurilor, aducand NATO pana in pragul Moscovei, oricine cu bun simt intelege (situatia din Ucraina) drept un act de confruntare extrem. Tinand seama si de abandonarea unilaterala de NATO a acordului ABM si de persistenta cu care SUA isi amplaseaza “Missile Defence Shield” in Europa, oricine vede in aceste masuri incercari de a lipsi Rusia de aparare . Declaratia ca “Sferele de influenta, regiunile geopolitice, hegemonie, aspiratii de dominare …toate astea nu apartin politicii noastre externe”, presupune ca UE/NATO nu au avut in minte doar interese caritabile si de bunavointa atunci cand au incorporat in NATO 12 state foste membre ale pactului de la Varsovia, majoritatea carora sunt si membre ale UE. Dupa cum stim nu acesta a fost motivul. Daca UE/NATO ar fi imbratisat Rusia in loc de a atrage treptat aliatii ei, situatia ar fi fost complect diferita. UE s-ar fi intins de la Azore pana in Kamciatka, s-ar fi lipsit de indrumarile si aroganta SUA si ar fi format un spatiu fara precedent de comert liber, stabilitate si prosperitate, in timp ce NATO si-ar fi micsorat rolul, parasind Europa. Steinmeier si-a abandonat obligatiile luate fata de guvernul legal al Ucrainei si fata de presedintele ei privind perioada de tranzitie, lasand gloata de pe Maidan sa instaleze un guvern “interim” in compunerea caruia au intrat si unii neo-nazisti, ceeace e suparator pentru orice european, si indeosebi pentru orice german. Este clar ca situatia nu poate fi acceptata de Rusia. Asa numitul razboi rece nu a inceput acum, el a fost declansat inca din 1999 cand Republica Ceha, Ungaria si Polonia  au fost acceptate ca membri ai NATO. Ceeace vedem acum este o reactie inevitabila la provocari repetate. Atribuirea idealurilor de introducere a democratiei si prosperitatii in Ucraina prin gonirea din tara a conducatorului legitim ales, suna fals in urechile oricui. Si mai ales in urechile celor care au mai auzit aceste afirmatii cu ocazia bombardarii Belgradului, distrugerii Irakului, Libiei, Egiptului si Siriei. Un domn Steinmeier aratand condescendent cu degetul la pagini de istorie si afirmand ca “razboiul nu este solutia pentru victorie”, este foarte provocator pentru rusi, care in istoria recenta au suferit trei razboaie apocaliptice, declansate de trei state UE, din care doua – avand in frunte Germania.

1. Peskyvera : Optional

Dupa ce am trecut prin doua razboaie mondiale, imi este foarte greu acum sa inteleg prostia UE, care incurajeaza SUA/NATO in scopurile lor expansioniste. Sa creada oare cu adevarat SUA/UE/NATO ca Rusia se va inclina pentru a fi regulata?  Scopurile SUA sunt binecunoscute (dar probabil nu si de dl. Steinmeier & Co.) : mai intai sa incercuiasca Rusia si apoi sa incercuiasca China. Oare toti acesti “lideri” sunt muti, surzi si orbi? Aceste “minti sclipitoare” si-au pus oare intrebarea: dar China ce va face? In 2008 SUA ne-a dus pe marginea falimentului mondial; acum, in 2014, SUA ne trage pe marginea celui de al treilea razboi mondial. Uniune Europeana, pentru dumnezeu, inceteaza a mai saruta curul american!

Ucraina, Putin si Occidentul

 

In revista americana „n+1 magazine“ (nr. 19) a aparut recent un articol editorial intitulat „Ukraine, Putin and the West“, din care redau mai jos cateva pasaje.

“Care este rolul pe care comunitatea intelectuala americana l-a jucat in aceasta poveste (a crizei ucrainiene)? Desigur ca nu am reusit sa o prevedem. Dar e ceva mai mult decat asta. In ultimii doi ani, de cand Putin si-a reocupat scaunul de presedinte al Rusiei, ne-am permis un dezmat de anti-putinism, care s-a repercutat intr-un anti-rusism. Pe fetele Pussy Riot le-am ridicat la nivel de stele mondiale ale mediilor de massa. Am scris nenumarate articole (si carti) despre Putin ca un om misterios si ingrozitor, un vampir al KGB ascuns sub patul dumneavoastra. S-a ajuns pana acolo ca ziaristii occidentali trimisi la Soci pentru Olimpiada au fost sarbatoriti ca niste eroi pentru ca ne-au comunicat cum au cazut draperiile in camerele lor de hotel. Oare era admisibil ca Putin sa cheltuiasca 50 miliarde dolari pentru a gazdui Olimpiada, cand nu are scoli, spitale si locuinte acceptabile pentru populatia sa de 150 milioane locuitori? Nu, desigur nu, mai ales cand aproape jumatate din aceasta suma s-a scurs in buzunarele unor oficialitati. Dar vaietele, in fond bucuroase, despre conditiile de confort de la Olimpiada, aratau in ansamblu ca se doreste injosirea Rusiei.

Este dificil de stiut daca tot ce s-a scris in diferita publicatii are legatura cu politica americana. Conteaza oare mult ce se scrie in The Nation, in New York Review of Books, in The New Yorker? Greu de spus. Mediile au regulile lor, independente de politica . Dar Putin cel rau ocupa mai mult spatiu la televiziune decat un Putin complex sau un Putin care conduce o tara intr-o situatie geopolitica complicata. Poate ca s-a facut o gresala intelectuala, care s-a transformat intr-o gresala politica. Gresala intelectuala a fost de a ramane fixati pe imaginea unui Putin ca om rau, aparut doar pentru a strica ce a facut bine Boris Ieltsin, Gorbaciov si Hrusciov. Dar presa de stanga a atras atentia de mult timp ca Putin nu a rasturnat reformele lui Ieltsin, ci le-a continuat, desfacand plasa de siguranta sociala de pe vremea sovietelor , fara s-o inlocuiasca cu altceva. Ca el a devenit un conducator autoritar este un rezultat al faptului ca reformele lui sunt nemiloase si nepopulare.

Obsesia cu Putin este o gresala intelectuala care a faurit o atmosfera politica. De ce a refuzat Obama sa se intalneasca cu Putin la G20 din St. Petersburg in vara trecuta? Oare pentru ca rusii s-au dovedit intransigenti in diferite chestiuni de poltica externa? Sau pentru ca Putin cel rau a devenit o asemenea idee fixa in mediile de informare, incat o intalnire cu el ar fi fost nociva politic, “o dovada de slabiciune”? Datorita desigur ambelor cauze. Iar prin aceasta atmosfera, de ura orbeasca impotriva unui singur om, au fost privite si evenimentele din Ucraina. Erau si militanti de extrema dreapta printre protestantii de pe Maidan? Nu, daca Kremlinul sustine asta. Ambasadorii tarilor occidentale ar fi trabuit sa sfatuiasca si sa indrume opozitia ucrainiana pentru a tine cont de sensibila populatie rusofona din rasaritul Ucrainei si din Crimeia? Nu, caci asta ar fi fost un argument in favoarea dusmanului rus. Protestele de pe Maidan au ramas de regula pluraliste si democratice, dar nu pentru ca asa s-au dat sfaturi din partea SUA, care nu erau preocupate decat de contracararea rusilor. […]

Daca Statele Unite intelegeau ca sunt mai puternice decat Rusia in toate domeniile, oare nu s-ar fi gasit alte metode de a-l impaca pe Putin si a dirija in alta directie energiile acestui popor mandru si chinuit? Daca un om mai slab decat tine adopta o atitudine agresiva, trebuie sa-l umilesti?Trebuie sa scrii articole despre cat de inspaimantator este el? Acum, daca Putin vorbeste dur, atunci si mediile si politicienii americani vorbesc dur, si asa ne gasim atrasi intr-un nou fel de “razboi rece”, cu bugete militare in crestere, cu o mai scazuta intelegere si interactiune si cu tot felul de interdictii pe care le credeam abandonate. Si Putin desigur are vina lui in toate astea. Dar am facut noi oare totul pentru a evita acest scenariu? Este evident ca nu.

Cum sa te aperi de falsii prieteni

Hans-Ulrich Jörges este principalul editorialist al marelui saptamanal ilustrat german „STERN”. Este deseori invitat la talkshow-urile canalelor TV ARD si ZDF, fiind apreciat pentru atitudinea sa independenta si neconformista in comentarea evenimentelor din tara si strainatate. In numarul din 16.04.2014 al revistei STERN el publica un virulent articol despre interventiile inadmisibile ale NSA (National Security Agency) in convorbirile confidentiale ale oamenilor politici din Europa si refuzul de a-si modifica comportarea dupa ce acest caz a fost desvaluit. Prezint mai jos, prescurtat, cateva pasaje din acest articol, semnificativ pentru felul  in care isi exprima opinia un important ziarist german. 

Colectarea si inmagazinarea pe un anumit termen a unor simple comunicari telefonice sau prin e-mail este o incalcare a drepturilor constitutionale ale catateanului.  Dar tocmai asta e ceeace face serviciul secret militar american NSA, spionand pe intreg globul si in special in Europa. Curtea de Justitie Europeana (CJE) a respins asemenea procedee calificandu-le “de mari proportii si deosebit de grave”, ceeace e foarte bland, ba chiar nimic in cazul in care s-ar initia o actiune in justitie impotriva Statelor Unite. Trebuie sa fim recunoscatori  CJE pentru ca totusi a scos la iveala absurditatea stridenta a situatiei noastre. Protectia constitutionala a cetateanului se dovedeste o fictiune. A aparut clar contradictia groteasca  intre legile de baza europene si pulverizarea lor, lipsita de scrupule, de catre NSA si de colportatorii de stiri din Marea Britanie, Canada, Australia si Noua Zeelanda, adica reteaua intinsa pe intreg globul a spionajului american 

De acum inainte se vor putea face conectari la cablurile telefonice submarine pentru a se extrage toate comunicarile. Se vor acumula zilnic cca. 200 milioane SMS-uri . Se vor putea capta si stoca timp de 30 de zile toate convorbirile telefonice dintr-o anumita tara. Se va putea asculta si controla tot ce spun sefii de state si de guverne, ministrii, functionarii superiori si conducatorii economiei, adica elita unor tari. Intr-un cuvant, nimeni si nimic nu mai poate fi in siguranta, nici o politica, nici o justitie, nici o institutie de protectie a Constitutiei, nici un serviciu de contraspionaj. Sa se adopte sanctiuni impotriva Americii? De neconceput! Noi sanctionam Rusia pentru alipirea indepartatei Crimea, dar nu SUA  pentru ca, in mod sistematic, ne incalca Constitutia, drepturile noastre inalienabile.

Asta ma priveste in fond si personal. Nu ma tem de Rusia. Eu ma tem acum de America. Nu pot exclude ca-mi  sunt ascultate convorbirile si de serviciile secrete rusesti. Dar am certitudinea ca am fost sau voi fi ascultat de cele americane. Ma umple de teama prietenul fals. “Nu exista nici o tara cu care SUA sa fi semnat un acord No-Spy” a declarat Obama unui naiv trimis de la Berlin. Dar in Uniunea Europeana care e situatia? Fr. Hollande a declarat inca din luna februarie la Washington ca problema spionarii de NSA este deja inchisa. Iar acordul antispionaj propus intre tarile UE nu a putut fi incheiat din cauza opozitiei Marei Britanii. In rest, numai gesturi de linistire, inselare sau tacere. Iar in interiorul guvernului singura masura luata a fost ca s-au distribuit ministrilor noi telefoane celulare, care sa nu poata fi spionate.

Nu mai suntem o tara suverana, nu mai suntem stapani in propria casa. Cand s-a propus sa I se acorde azil lui Edward Snowden, vicecancelarul Sigmar Gabriel a intrebat cu nevinovatie: “Cine poate in fond garanta ca aici el va putea trai liber?” Si apoi : “Germania este o tara mica, in care serviciile secrete americane stiu precis cine face si ce face. Sunt sigur ca serviciile secrete ale SUA vor incerca sa puna mana pe el”.

Trebuie sa ne aparam singuri. Avem dreptul legitim sa ne aparam  Constitutia in cazuri de nevoie. Fiecare trebuie sa raspunda in felul sau la provocarile Americii oficiale, presarand putin nisip in mecanismul masinei de spionare. Cine e curajos, nu trebuie sa recurga la un “Djihad”, ci sa-si exprime indignarea prin e-mail-uri si SMS. Dar mai eficient este sa se recurga la spargerea conturilor de internet, la actiuni hacker. Ei nu s-au jenat sa sparga datele Schengen si banca de date Apple. NSA este oare infailibila? Ar fi un test, un act global de legitima aparare. In furtuna nu sunt suficiente umbrelele. Mainile si creierele ne sunt libere! Hackeri, spargeti conturile internet ale NSA!  

Despre democratie

 

Renumita revista britanica „The Economist“ publica un amplu eseu cu titlul „What’s gone wrong with democracy?” (Ce nu merge in democratie?). Am selectat cateva pasaje din acest text, care arunca o lumina noua asupra unei probleme controversate.

                                               *

Democratia trece prin vremuri grele. Acolo unde autocratii au fost alungati din functii, oponentii lor nu au fost in stare, de cele mai multe ori, sa faureasca regimuri democratice viabile. Chiar in tarile recunoscut democratice, au inceput sa se vada fisuri ingrijoratoare in sistem, iar dezamagirea fata de politica este frecventa. Totusi cu numai cativa ani in urma, democratia parea ca ar domina lumea. […]

Intre timp, partidul comunist chinez a spart monopolul pe care lumea democratic a il avea in ce priveste progresul economic. Larry Summers de la Harvard University spune ca pe vremea cand era cea mai rapida crestere a economiei, standardul de viata se dubla aproximativ la fiecare 30 de ani. China si-a dublat insa nivelul de trai al populatiei in fiecare deceniu in ultimii 30 de ani. Elita chineza pretinde ca modelul lor economic  – un control strict de partidul comunist impreuna cu un efort neobosit de a atrage pe cei mai talentati oameni  in clasa conducatoare – este mult mai eficient decat cel democratic si mai putin sensibil la blocaj. Conducerea politica a tarii se schimba la fiecare zece ani si aportul de noi talente este continuu, de vreme ce cadrele de partid  sunt promovate in functie de talentul  lor de a atinge obiectivele stabilite.

Criticii Chinei  condamna pe drept guvernul pentru ca ar controla in diverse moduri opinia publica, de la inchiderea dizidentilor pana la cenzurarea comentariilor pe internet.Totusi obsesia regimului cu controlul inseamna paradoxal ca el acorda o stransa atentie opiniei publice. In acelasi timp, conducatorii Chinei au fost in stare sa abordeze cateva mari probleme ale consolidarii statului, care intr-o democratie ar fi necesitat decenii.  In numai doi ani China a extins asigurarea cu pensii a inca 240 milioane de locuitori, adica mult mai multi decat numarul total al pensionarilor asigurati in SUA.

Multi chinezi sunt gata sa accepte sistemul lor, daca acesta le asigura cresterea. Studiul Pew Global Attitudes 2013 a aratat ca 85% dintre chinezi sunt “foarte satisfacuti” cu directia in care merge tara lor, fata de 31% la americani. Unii intelectuali chinezi sunt chiar plini de laude. Zhang Weiwei  de la universitatea Fudan sustine ca democratia distruge vestul, si in particular Statele Unite, din cauza ca se institutionalizeaza blocajul in luarea de decizii si permite alegerea unor presedinti de categoria doua, ca de pilda George W. Bush. Yu Keping de la universitatea Beijing sustine ca democratia face lucrurile simple “excesiv de complicate sau frivole” si permite “unor politicieni cu discurs dulceag sa insele poporul”. Wang Jisi, tot de la universitatea din Beijing a observat ca “multe din tarile in desvoltare, care au introdus valorile si sistemele politice occidentale, au obtinut doar dezordine si haos”, dar China le ofera un model diferit. […]

Statele Unite au devenit un exemplu de blocaje, fiind in asa masura obsedate de obtinerea de puncte in disputa intre un partid sau altul, incat au fost  pe pragul ca de doua ori in ultimii doi ani sa dea faliment din cauza datoriilor bugetare. Democratia Statelor Unite e corupta prin masluirea rezultatelor alegerilor, prin practica croirii circumscriptiilor electorale astfel incat sa-i favorizeze pe cei ce deja le detin.  Asta incurajeaza extremismul, din cauza ca politicienii fac apel doar la cei total fideli partidului si drept urmare ii lipseste de un mare numar de alegatori. Iar banii vorbesc  mai tare decat oricand in politica americana. Mii de lobbysti  (peste 20 pentru fiecare membru al Congresului) contribuie la sporirea lungimea si complexitatea legislatiei, bucurandu-se de privilegii speciale. Toate astea dau impresia ca democratia americana e de vanzare si ca cei bogati au mai multa putere decat cei saraci, cu toate ca lobbystii si donatorii insista ca cheltuielile cu politica contribuie la libertatea de exprimare. […]

Nici Uniunea Europeana nu e un model de democratie. Decizia luata in 1999 de a introduce moneda euro a fost luata in mare parte de niste tehnocrati si doar doua tari (Danemarca si Suedia) au organizat referendumuri asupra problemei (ambele au spus NU). Eforturile de a castiga aprobarea poporului pentru Tratatul de la Lisabona care sporea puterea Comisiei de la Bruxelles, au fost abandonate cand oamenii au inceput sa voteze in sensul nedorit. In timpul celor mai sumbre zile ale crizei euro, elita tarilor euro a fortat Italia si Grecia sa-si schimbe conducatorii alesi democratic cu niste tehnocrati. Parlamentul European, care era o incercare de a reduce deficitul de democratie al Europei, este pe cat de ignorat,  pe atat de dispretuit.  Uniunea Europeana a devenit un teren fertile pentru partidele populiste, ca de pilda Partidul Libertatii al lui Geert Wilders in Olanda si Frontul National al Marinei Le Pen in Franta, care pretend ca ii apara pe oamenii simpli contra elitelor arogante si incompetente. In Grecia partidul Golden Dawn  (Zori aurii) incearca sa vada in ce masura democratiile vestice pot ingadui existenta unor partide de stil nazist. Un proiect destinat a imblanzi fiara populismului European si-adat duhul. […]

Cea mai mare provocare la adresa democratiei nu vine totusi nici de sus, nici de jos, ci din interior, din partea alegatorilor. Se dovedeste clarvazatoare ingrijorarea lui Platon la adresa democratiei ca “cetatenii traiesc de pe o zi pe alta, lasandu-se in voia placerilor imediate”. Guvernele democratice au capatat obiceiul sa priveasca imensele deficite structural drept o chestiune banala, facand imprumuturi pentru a da votantilortot ce ei doresc pe termen scurt, neglijand investitiile pe termen lung. […]

Democratia a fost buna in secolul 20 in parte datorita hegemoniei americane: celelalte tari doreau desigur sa copieze puterea conducatoare a lumii. Dar pe masura ce a sporit influenta Chinei, America si Europa si-au pierdut atractia ca modele de urmat, ca si pofta lor de a raspandi democratia. Administratia Obama pare acum paralizata de teama ca democratia va produce regimuri ticaloase (rogue) sau ca va permite regimuri djihadiste. Si de ce oare tarile in desvoltare ar trebui sa priveasca democratia ca o forma ideala de guvernare, cand guvernul american nu poate sa treaca prin Congres bugetul, fara a mai vorbi de planuri de viitor? De c ear trebui autocratii sa asculte lectiile de democratie ce vin din Europa, cand elita euro ii alunga pe conducatorii alesi atunci cand acestia se opun regulilor ortodoxiei fiscal? […]

Pe la mijlocul anilor ’70, fostul cancelar german Willy Brandt spunea ca ”Europei occidentale  i-au mai ramas doar 20-30 de ani de democratiei , dupa care va aluneca, fara motor si fara carma, in marea de dictaturi ce o inconjoara”. Lucrurile nu au ajuns atat de rau in zilele noastre, dar China constitue o amenintare mult mai credibila decat a fost comunismul, la idea ca democratia este superioara intrinsic si in cele din urma va castiga.