Posts Tagged ‘The National Interest’

Exceptionalismul american confruntat cu realitatile

June 19, 2014

Haosul rezultat dupa ocuparea in 2003 de trupele americane a Irakului, lichidarea dictatorului Saddam si a regimului Baath, a luat proportiile unei crize majore odata cu invadarea tarii de un grup extremist sunit bine inarmat, ce si-a arborat numele de ISIS (Islamic State of Iraq and Syria). Cel de al doilea oras ca marime al tarii si principalul centru petrolifer, Mosul, a fost ocupat de fortele acestei miscari. Oficialitatile locale spun ca majoritatea militantior suniti sunt fosti jihadisti ce au luptat pana recent in Siria si care intentioneaza sa ocupe, dupa Bagdad, si restul Irakului. Insurgentii au acum banii cash din devalizarea bancilor din Mosul, poseda echipament militar suplimentar din depozitele  armatei si politiei irakiene ocupate de ei, iar efectivele de combatanti au sporit cu 2500 de partizani ai lor eliberati din inchisori. Un analist politic de la Bruxelles scrie de pilda: Mosul is the worst disaster for the US since the taking of Saigon by the Viet Cong in 1975. … With an open war raging between Sunnis and Shiites in Iraq, everything the US tried to achieve with the invasion of 2003 has come to nothing. In retrospect, the initial victory against the Baath regime seems completely futile. At least under Saddam Hussein, Iraq was free of al-Qaeda. Despite huge costs and tens of thousands of casualties, the country has become the deployment zone of the most dangerous terrorists.” Are loc acum tocmai de ceeace se temeau americanii in momentul in care trupele SUA ocupau acum 11 ani Irakul ca raspuns la atacul asupra lui  World Trade Center din New York de catre un grup extremist sunit.  Acest grup islamic invadeaza acum spatii vaste din Orientul Apropiat, in Irak, in Siria, in Libia. Cum se poate explica asa ceva?

            O explicatie plauzibila este data intr-un articol al lui Robert W. Merry,  publicat in The National Interest din 12 iunie 2014. Autorul, expert in probleme de politica externa americana, considera ca problema principala este idea exceptionalismului american, o teorie ce considera ca Statele Unite ocupa un loc special printer natiunile lumii in ce priveste sentimental national, evolutia istorica si institutiile politice si religioase. De aici si revigorarea in ultimii ani a conceptului de “Manifest Destiny”, conform caruiaSUA are o misiune de indeplinit, un fel de mistica a expansiunii pe intreg globul a normelor si practicii americane a conducerii statului . SUA ar avea dreptul si datoria ca, sub pretextul interesului national, sa distruga regimuri care nu impartasesc felul de viata al Americii. Aceasta idee a ghidat fortele expeditionare americane in Irak, iar asta l-a facut si pe Obama sa decida folosirea armatei pentru rasturnarea regimului lui Mohamed Khadafi in Libia, precum si apelul la o interventie americana in Siria lui Bashar el-Assad. In toate aceste tari, situatia anterioara era mai favorabila pentru SUA decat ceeace a venit dupa rasturnarea violenta a regimului. Conditia de status quo  avea si avantajul ca absenta interventiei americane nu ar fi aprins pasiunile politic-culturale intr-o zona cunoscuta prin instabilitate.

            O  situatie analoaga este in Libia – scrie Robert W. Marry – tara care a intrat in haos dupa ce politicienii americani au decis interventia bazandu-se pe ipoteza optimista ca acolo s-ar putea naste dupa aceea o democratie pluralist-reformista. Dar acum situatia din Libia este caracterizata bine de ziarul britanic The Guardian: “When Libya threw off the shackles of dictatorship in its Arab Spring revolution, few could have imagined that, three years later, it would have two rival governments installed at opposite ends of the country, presiding over fighting that has, in effect, torn the nation in two.” Iar unul dintre aceste doua guverne, instalat la Tripoli, este dominat de islamisti militanti.

In ce priveste Siria, daca unii din opozantii lui Assad pareau la inceput favorabili unei democratii occidentale, rascoala a cazut in mare masura in mainile unor radicalisti islamici ce se simt insufletiti de o misiune sacra. Multi americani, si insusi presedintele Obama, ar fi dorit doborarea lui Assad, socotit un dictator brutal, capabil de orice pentru salvarea regimului, a sa si a partizanilor sai. Realitatile se dovedesc insa diferite de bunele intentii initiale.

Din toate aceste cazuri Robert W. Merry trage concluzia ca “exceptionalismul american nu este un fundament suficient de solid pentru politica externa a SUA, indeosebi in Orientul Apropiat. Este o idee prosteasca sa incerci sa impui acolo democratia prin rasturnarea dictatorilor. Fundamentalismul este un puternic si raspandit sentiment ce strabate societatea tuturor tarilor din aceasta regiune, iar el a fost si mai mult stimulat prin amestecul puterilor vestului. Dictatorii din aceste tari nu sunt neaparat dusmani ai Occidentului, in timp ce regimurile islamiste radicale ce le-au luat locul constiuie un pericol mult mai mare. Nici echilibrul de forte dintre Iran si Irak nu ar fi trebuit ignorat sau respins.”

Nu este greu de vazut ca situatia in aceasta regiune a globului ar fi astazi mai putin haotica din punctul de vedere al Occidentului, daca politica externa americana ar fi fost dusa cu mai multa prudenta si seriozitate. Astazi, intr-o ampla zona deja in flacari, aplicarea unei politici diferite este insa mult mai grea, crede Robert W. Merry, care adaoga: “Statele Unite nu vor pasi pe drumul corect atat timp cat se va ghida ideologic de teoria exceptionalismului american, de wilsonismul prodemocratic, de interventionismul de autofelicitare si de aroganta in politica externa care a dominat ultimile doua decenii. Debarasarea de aceste atitudini e urgenta, asa cum o arata ultimele evenimente din Irak.”

Socoteli complicate in criza ucrainiana

May 20, 2014

Revista americana „The National Interest” publica in ultimul sau numar cu data 17 mai 2014, un articol al lui Mikhail Pogrebinsky intitulat „The Complex Calculus of the Ukraine Crisis”, in care sunt relevate aspecte mai putin cunoscute ale atitudinei guvernului de la Kiev si ale intereselor altor puteri in acest conflict. Intreg articolul politologului ucrainian, director al Centrului de analiza politica si studii conflictuale de la Kiev, este prezentat in cele de mai jos.

Este interesant extremul interes  pe care Departamentul de Stat al SUA, precum si diversi conducatori din Uniunea Europeana il manifesta pentru alegerile prezidentiale ucrainiene din 25 mai. Asta sugereaza ca se recunoaste nelegitimitatea autoritatilor autoproclamate de la Kiev si incapacitatea lor dovedita de a tine macar o minima ordine. Dar in loc sa se faca presiuni asupra guvernului de la Kiev pentru a gasi o solutie impreuna cu cei din regiunile de sud-est care protesteaza, accentul se pune pe legalizarea unui guvern prooccidental, care avand formal o baza legala, va putea suprima brutal opozitia si va impune un curs antirusesc tarii.

Daca haosul si instabilitatea in Ucraina de sud-est, unde traiesc peste 12 milioane de oameni, este in interesul securitatii nationale a SUA, atunci calea de a o realiza este intradevar a tine alegerile la 25 mai cu un guvern ucrainian ducand aceasta politica (operatia „antiterorista” si refuzul de a se angaja in negocieri). Castigatorul alegerilor va reprezenta doar partea de vest a tarii (iar acest rol, aprobat la Washington si Berlin, il va juca oligarhul Petro Poroshenko), situatia in tara se va stabiliza, iar cei ce protesteaza in sud-est vor depune armele si se vor duce la casele lor. Dar tonul pe care l-a adoptat Washingtonul fata de Moscova, exclude sprijinul real pe care Rusia l-ar fi putut acorda in realizarea acestui plan. Din contra, el impinge Moscova la diverse actiuni de sprijin dat protestantilor din sud-estul Ucrainei si la refuzul populatiei dintr-o mare parte a tarii, de a recunoaste rezultatele acestei alegeri.

Totodata, declaratia lui Putin ca „tinerea de alegeri prezidentiale este o cale corecta”, confera o slaba speranta ca Rusia ar putea sa le accepte, desi rezultatul alegerilorlor este deja stabilit. Evident ca pentru a se atinge acest tel e necesara indepinirea anumitor conditii. Aceste conditii au fost in mod repetat formulate de reprezentantii legali ai consiliilor regiunilor Donetzk si Lugansk. Dar autoritatile de la Kiev nu au facut nici un pas pentru a merge in intampinarea acestor cerinte.  Doar niste vagi promisiuni de „descentralizare”, ce sunt opuse ideei de baza de urmarire si pedepsire a activistilor, dupa dezarmarea lor. Lucru care a incitat la radicalizarea activitatilor de protest, inclusiv la ocuparea de cladiri administrative si a depozitelor de armament.

Ar fi absurd sa se creada ca Rusia nu a sprijinit protestele. Desigur ca a facut-o, iar asta era de asteptat. Oare la ce se asteptau guvernul de la Kiev si stapanii lui de la Washington si Bruxelles? A intari autoritatile de la Kiev, fatis antirusesti, este in mod clar o amenintare serioasa la adresa securitatii Rusiei. In orice caz nu sunt motive sa credem ca Rusia ar fi reactionat altfel la transferul controlului geostrategic al Ucrainei catre SUA. Neasteptata „operatie din Crimeia” a fost si ea previzibila. Dupa parerea mea presedintele Putin era pregatit sa se limiteze la Crimeia. Dar, inca odata, Washintonul a subestimat reactia lui Putin, promptitudinea lui de a pazi interesele Rusiei in „tamponul geopolitic amortizator”, cum este caracterizata Ucraina de George Friedman de la Stratfor.

La randul sau si Putin a subestimat Washingtonul si, in mod special, Berlinul. Drept efect, acesti oponenti geopolitici au fost implicati in crearea unei tensiuni extrem de periculoase. Departamentul de Stat si Berlinul au sprijinit neconditionat autoritatile de la Kiev, fara sa arate nici un fel dorinta de a gasi vreun compromis cu Moscova. Guvernul slab de la Kiev, incapabil de a tine sub control gruparile paramilitare (Pravyi Sector) ramase active dupa revolta de pe Maidan, a hotarat ca va putea sugruma protestele din sud-estul tarii. La randul ei, Moscova a sporit miza unde ii era mai usor: in regiunile cu majoritate ruseasca a populatiei – in bazinul Donetzk.

                                                           *

Acest text a fost scris dupa ce a avut loc referendumul in regiunile Donetzk si Lugansk. Inainte de a folosi forta, inclusiv tancuri si aviatie, orice guvern responsabil ar fi cautat sa afle care este opinia populatiei in aceasta zona. In ajunul declansarii operatiei antiteroriste, un sondaj in  randul populatiei acestor doua regiuni, organizat de o publicatie favorabila guvernului de la Kiev, a aratat ca 70% din cetatenii regiunii Donbas cred ca guvernul de la Kiev nu are nici o legitimitate. Sondajul a avut loc inainte de evenimentele tragice de la Odesa si Mariupol. Aceste evenimente, care au costat viata la zeci de ceteteni pasnici, cu siguranta ca nu au imbunatatit atitudinea celor din sud-est fata de Kiev. Presedintele de facto al parlamentului, Oleksandr Turcinov, ar fi trebuit sa recunoasca realitatea, si anume ca populatia din Donbas sustine protestele. Cu toate acestea, operatia militara nu a fost oprita, desi ea nu a reusit sa-si atinga nici unul din obiectivele propuse, oameni pasnici continuand a fi ucisi.

Desigur ca referendumurile din cele doua regiuni din Donbas nu corespund legislatiei ucrainiene si nici standardelor democratice general acceptate. Totusi guvernul de la Kiev nu trebuia sa ignore opinia a milioane de concetateni. . .