Posts Tagged ‘Uniunea Europeana’

MILIARDELE NU SUNT DE AJUNS…

July 3, 2010

Acum 20 de ani avea loc unificarea Germaniei, iar locuitorii Republicii Democrate Germane primeau un cadou din partea guvernului Republicii Federale Germania. Printr-o decizie a Bundestagului, incepand cu data de 1 iulie 1990, cetatenii RDG capatau salariile si pensiile la acelasi nivel in moneda vestica, iar economiile lor, in limita sumei de 6000 marci RDG, puteau fi schimbate in raportul 1:1 in marci RFG. Era un gest de mare generozitate pe care si-l putea permite doar o mare putere economica. In acelasi timp era si o importanta masura politica de castigare a populatiei din fosta tara socialista, caci pana atunci raportul de schimb real al celor doua monezi era de 4:1 in favoarea marcii occidentale. Cu timpul s-a vazut insa ca din punct de vedere economic masura luata era pripita, cu consecinte neasteptate. Incapabile sa reziste in conditii de egalitate la competitia pe piata, intreprinderile est-germane au inceput sa dea faliment in masa.

Se evalueaza ca in ultimii 20 de ani s-au varsat, atat prin “pactul de solidaritate”, cat si prin alte surse, 1.300 miliarde euro pentru reconstructia celor 5 noi landuri. S-au construit noi autostrazi, s-a refacut intreaga retea telefonica, s-au modernizat vechile orase, s-au refacut canalele navigabile etc., dar au aparut si noi intreprinderi de inalta tehnicitate si institute de cercetari. Totusi majoritatea banilor s-au cheltuit pentru actiuni de sprijin social. In prezent forta economica, pe locuitor, a landurilor din estul Germaniei este de doar 71 % din cea a landurilor de vest. Iar cresterea lor economica se apreciaza ca va fi in anul acesta de doar 1,1 % , fata de 1,7 % a celor din vest. Mai grav este ca, de la disparitia zidului dintre cele doua Germanii, populatia de pe teritoriul fostei RDG s-a redus cu 2 milioane persoane, scadere care continua. Astazi, printre primele 100 de mari intreprinderi industriale ale Germaniei, sau printre primele 100 de mari firme prestatoare de servicii, nu este nici una din estul tarii.

Saptamanalul “Der Spiegel” publica in ultimul numar (no. 26/2010) un amplu reportaj cu numeroase cazuri din care rezulta fie ineficienta multor masuri de aducere la acelas nivel a celor doua parti ale tarii, fie aparitia unor fenomene sociale noi. Astfel de pilda, mizand pe ideea transportului aerian de marfuri si pasageri cu dirijabile, domeniu in care Germania stralucea prin anii ’30 cu dirijabilele contelui Zeppelin, s-a construit un gigantic hangar. Ideea s-a dovedit falsa, iar hangarul a ramas neocupat. Apoi insa un alt investor a avut ideea ca in acest hangar sa organizeze “Tropical Islands”, cel mai mare parc de distractii din Europa, cu palmieri, plaje de nisip si valuri. El s-a deschis in decembrie 2005, contandu-se ca anual isi vor petrece concediul aici 2,5 milioane de persoane. Dar – intr-o regiune in care somajul de 13,5 % ii forteaza pe multi sa-si paraseasca locurile natale – nu s-a reusit ca anul trecut sa fie atrasi decat 900.000 de oameni, curiosi sa vada cum arata paradisul la aceasta latitudine. Probabil ca “Tropical Islands” va da in curand faliment, dar nu departe de el, la Potsdam, se amenajeaza chiar acum inca o statiune cu bai de tratament si amuzamente in valoare de 20 milioane euro.

Un alt exemplu este cel al orasului Stendal, care in decurs de doua decenii a pierdut 10 mii locuitori, avand acum 35.000. Se prevede ca in anii ce vin populatia sa se va mai reduce cu 5.000 locuitori. Pana acum orasul a primit de la Berlin sume considerabile pentru noi locuinte si modernizarea celor vechi, dar conducerea orasului se confrunta acum cu o problema: orasul e prea mare pentru prea putini locuitori . Sunt prea multe paturi in spitale pentru numarul bolnavilor, prea multe scoli pentru care nu sunt copii, o uriase retea de apa si canalizare neutilizata suficient, dar mai ales un mare numar de apartamente ce stau goale. Multe blocuri construite la periferie trebuie demolate, dar locuitorii lor se opun. Primarul orasului declara: “Construirea unui oras e mai simpla decat deconstruirea lui”. Revista Der Spiegel relateaza si alte asemenea cazuri de proasta gospodarire a unor sume considerabile.

Suportul financiar pe care statul german il acorda regiunilor din estul tarii este un act de solidaritate unic in felul sau. “Solidarität Pakt” va mai dura pana in 2019, poate chiar mai mult. Mana invizibila care regleaza interesele pietei a jucat un rol minor in aceasta mobilizare de forte. Desigur ca sunt inevitabile greselile ce s-au facut si se mai fac in alocarea si utilizarea acestor fonduri. Imi pun doar intrebarea daca nu ar fi fost util si rational ca sentimentul nobil al solidaritatii sa se exercite nu doar la nivelul national, ci mai curand la nivel european, statele occidentale bogate creind un solid fond destinat a sustine economia noilor tari intrate in U.E., lovite acum de criza. O asemenea propunere a fost facuta anul trecut de Ungaria, dar a fost respinsa ca nerealista chiar de d-na Angela Merkel, cancelar al Germaniei. Iar fara acordul Germaniei, astazi nu se mai poate face nimic in Uniunea Europeana.

Ce se poate invata din criza Greciei?

May 6, 2010

In  septembrie 2008 a dat faliment una dintre cele mai mari banci de investitii americane: Lehman Brothers. Sistemul financiar, nu numai cel american, a fost pe pragul dezastrului si salvarea a putut avea loc doar prin interventia statului. Dar criza economica nu s-a terminat cu asta, ci doar a intrat intr-o noua faza in care actorii nu mai sunt bancile, ci statele. Sa rasfoim cele mai serioase publicatii economice occidentale pentru a vedea in ce consta impasul actual.

Datoria publica a catorva state industriale (careia se stie ca in cadrul Uniunii Europene i s-a stabilit un plafon max. de 60 % din PIB), se prezinta astfel: Statele Unite – 94,4 % din PIB (adica 1925 mlrd. Euro); Marea Britanie – 80,3 % (461 mlrd. Euro); Germania – 76,7 % (224 mlrd. Euro); Japonia – 198 % (197 mlrd. Euro); Grecia – 124, 5 % (67 mlrd. Euro). De decenii toate tarile industriale traiesc pe datorie, adica mai bine decat le-ar permite buzunarul. In primul rand e vorba de Statele Unite, care si-au finantat nivelul inalt de trai prin contractarea de datorii. Iar comportarea statului i-a indemnat pe toti sa faca la fel: bancile speculau cu bani imprumutati, iar cetatenii americani isi cumparau pe credit masini si case pe care altfel nu si le puteau permite. Iar cand aceasta bula prea umflata a amenintat sa se sparga, au sarit in ajutor, cu sume uriase, guvernele, care – pentru a tine economia in miscare – au luat sub garantie cheltuielile cetatenilor lor. Garantie ce putea fi data doar pe baza unor noi imprumuturi.

In prezent lumea e inglodata in datorii cum nu a mai fost niciodata pana acum. Deficitele statelor membre ale OCDE sunt in acest an de 7 ori mai mari decat cu patru ani in urma, iar a celor din zona euro – chiar de 12 ori mai mari. Acum Grecia se dovedeste insolvabila si ea trebuie salvata, dar nu din dragoste pentru aceasta tara, leagan al democratiei, ci pentru ca de asta depinde salvarea monedei comune euro. Falimentul economiei grecesti poate atrage dupa sine atacarea de speculanti (“Hedge Fonds”) si a altor tari din zona euro. Pentru asta e nevoie de recastigarea increderii investorilor, deci de o suma care sa acopere in exces datoria. FMI si BCE au evaluat ca Grecia ar avea nevoie de 120-150 miliarde de euro distribuiti pe o perioada de trei ani, in cazul in care nici un creditor privat nu i-ar mai acorda imprumuturi. Cu tot regimul drastic de economii pe care si l-a impus, din aceasta suma Grecia  singura nu poate contribui decat cu 30 miliarde. Restul de 90 miliarde ar trebui acoperite de celelalte tari membre ale zonei euro, pentru ca maladia sa nu se raspandeasca. Miliarde care ar fi justificate daca in aceasta perioada Grecia ar reusi sa ia masuri drastice de  economii, pe care sa le aplice consecvent, raportand  cinstit rezultatul operatiei. Dar daca nu o va face? Atunci speculantii se vor napusti la bursa asupra asa ziselor tari PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) si le vor pune in genunchi. Tarile salvatoare vor fi ele insile in pericol. Chiar Germania, poate cu cea mai solida economie din Europa, are imense datorii, iar daca va fi cuprinsa si ea de criza, va trebui sa plateasca dobanzi mai mari pentru a obtine creditele necesare (astazi dobanda pentru ea este de 3 %, fata de 12,5 % la creditele acordate Greciei). Sarcina platirii datoriilor  ramane pe umerii viitoarelor generatii. Dar FMI mai solicita ca pe o perioada de zece ani de acum inainte sa isi instaleze controlorii la Atena, pentru a verifica aplicarea masurilor impreuna convenite. Ceeace in Grecia se apreciaza ca o grava cedare de suveranitate.

Saptamana trecuta, la intalnirea de la Washington ai celor G7-ministri de finante, Thimoty Geithner, ministrul de finante al SUA, a cerut rezolvarea cat mai rapida de europeni a problemei Greciei. Si nu din mila pentru greci, ci din grija ca Statele Unite sa nu se gaseasca si ele atrase in lantul  falimentar al celorlalte state. Caci prin sprijinul de sute de miliarde dolari acordat de guvernul american bancilor in ultimii doi ani, datoria statului a explodat in SUA. Datoriile statului se ridica acum la 12 bilioane dolari. Pana la sfarsitul deceniului se evalueaza cresterea lor la 20 bilioane. Atunci americanii ar trebui sa plateasca anual 900 miliarde dolari doar pentru serviciul datoriei publice (dobanda). Fred Bergsten, director al celebrului Petersen Institute, semnaleaza: “Daca nu reusim sa reparam situatia in urmatorii 5 ani, rolul Statelor Unite in lume este pus in pericol”. Acelasi lucru il sustine si istoricul de la Harvard, Niall Ferguson.

 Este clar tuturor ca tarile Uniunii europene din zona euro trebuie sa dea dovada de solidaritate pentru scoaterea din criza economica a Greciei, stat membru aflat in dificultate. Dar aceasta nu e singura concluzie, singura invatatura ce se impune:  trebuie ca guvernele sa exercite controlul lor asupra bancilor si sa introduca un sistem de reglementare a pietelor financiare care sa faca imposibila repetarea unor asemenea crize. In luna iunie va avea loc in Canada reuniunea G20 in care din nou se va ridica oportunitatea masurilor la adresa bancilor, astfel incat sa se puna capat creditelor exorbitante acordate in conditii de nesiguranta si pentru limitarea retributiilor uriase acordate CEO ai bancilor. Reglementarea pietelor financiare este ceruta de multi, dar e dificil de trecut la fapte, deoarece majoritatea guvernelor sunt dependente electoral de acordul  conducerii bancilor. Iar atat timp cat economicul va dicta conditiile sale legislativului si executivului, se pare ca principala masura ce se va lua va fi doar cea de creere a unei agentii europene de rating pentru imprumuturile acordate de state, caci se stie ca astazi nu exista decat trei asemenea agenturi, toate americane (Standard & Poor’s; Moody’s si Fitch). Ceeace presupune ca vor mai trebui sa vina alte criza de aceiasi amploare pentru a se trece la reforme radicale in sistemul financiar, in care sa se ia in consideratie faurirea unei noi ordini social-economice a tarilor din zona euro, poate chiar pe intreaga economie mondiala.

Mai ramane o problema: cea a grecilor. Populistii tarilor bogate speculeaza nemultumirea populatiei lor pretinzand ca nu e just ca sume de zeci de miliarde euro sa se dea unor greci care nu si-au gospodarit bine fondurile primite, ba chiar ca s-au bucurat de fondurile UE fara sa munceasca pentru ei. Se vantura mituri care spun: “Grecii sunt puturosi si mereu intra in greva sau se duc sa manifesteze fara motiv, pentru ca apoi sa vina la europeni sa le finanteze lenevia”. Este o afirmatie falsa. In conformitate cu datele statistice ale Eurostat, grecii lucreaza saptamanal in medie 42 ore, in timp ce media celor 27 tari membre UE este de 40,3 ore.Tot Eurostat arata ca salariul mediu brut in Grecia este de 803 euro lunar, ce include si asigurarea sociala si impozitul, in timp ce in Irlanda este de 1300 euro, in Franta – 1250 euro si in Olanda 1400 euro. In privinta duratei de iesire la pensie aceasta este in Grecia in medie de 61,4 ani, putin mai ridicata decat media celorlalte tari UE (61,1 ani). Iar in ce priveste valoarea pensiilor, un grec primeste in medie pensie lunara 750 euro, in timp ce in Spania aceasta este 950 euro, in Irlanda – 1700 euro, in Belgia – 2800 euro, iar in Olanda – 3200 euro. Conform datelor sindicatelor grecesti, din cei 4,5 milioane forta de munca, un milion nu au nici o asigurare sociala sau alta forma de protectie legala. Se mai afirma ca numarul functionarilor publici este cel mai ridicat in Grecia. In realitate, cf. raportului ILO (International Labor Organization) numarul functionarilor la stat reprezinta in Grecia 22,3% din totalul fortei de munca, in timp ce in Franta acest numar reprezinta 30 %, in Suedia – 34 %, in Olanda – 20 % iar in Germania – 14 %. Iar 300.000 dintre functionarii publici greci au contracte pe timp limitat, ceeace le confera drepturi si salarii mai reduse. Salariile suplimentare acordate traditional de Craciun si de Paste, au fost eliminate prin noile masuri de economii.

Daca salariile in Grecia sunt printre cale mai scazute din Europa, preturile sunt in schimb mai mari decat in alte tari. Astfel un pachet de ”cereals” costa in Grecia 2,86 euro, in timp ce in Anglia – 1,89 euro si 2,25 euro in Franta. O cutie de “soft-drinks” costa 3,1 euro in Grecia, 2,76 euro in Belgia, 2,3 euro in Franta si 2, 69 in Marea Britanie. Toate astea nu vor sa demonstreze ca lucratorii din restul Europei traiesc mai bine, ci ca ceeace s-a facut si se face oamenilor muncii din Grecia, li se vor face poate maine si celor din Portugalia, Spania , Italia si alte tari, reprosandu-le si acestora ca au dus-o prea bine si ca acum trebuie sa consimta la sacrificii.

Iata de ce problema oamenilor muncii din Grecia este si a celorlalti muncitori din intreaga Europa. Solidaritatea manifestata de ei poate obliga guvernele sa aseze greutatea crizei pe umerii celor cu adevarat responsabili de declansarea ei.

CALEIDOSCOP MONDIAL (XIV)

January 13, 2010

 Necazurile celor ce muncesc la UE . Cei 736 deputati in parlamentul european de la Strasbourg solicita sporirea salariilor cu 1.500 euro pe luna, cu argumentul ca numai astfel isi pot angaja mai multi sau mai buni asistenti. Dar ei au chiar astazi un salariu mediu lunar de 17.540 euro, bani suportati de contribuabilii tarilor membre. Pretentii de sporire a salariilor au si cei 45.000 functionari ai Uniunii Europene, care nici ei nu au retributii mici. Astazi un tanar translator incepator intra in activitate la U.E. cu un salariu de 4190 euro, iar un cadru de conducere in Comisia de la Bruxelles are 16.000 euro lunar. Acest salariu este sporit generos prin adaosuri pentru locuinta in strainatate, copii, educatie si alte suplimente. La 63 de ani un astfel de functionar se retrage cu o pensie de 70 % din ultimul salariu. Cerintele de sporire cu 3,7 % a salariului functionarilor U.E., care in medie se ridica la 240.000 euro anual, se analizeaza acum la Curtea de justitie europeana. Se apreciaza insa ca aceasta aproape sigur va da o sentinta de sporire cu 9.000 euro a acestei sume. Ar mai fi de mentionat ca presedintele U.E., Herman van Rompuy, fost prim ministru al Belgiei, are un salariu de 304.000 euro anual. Aceiasi suma o primesc si presedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso, si presedintele parlamentului european, Jerzy Buzek. De mentionat ca salariul pentru care plateste impozit presedintele Statelor Unite, Barack Obama, este de 278.500 euro. (din Der Spiegel – No.2/2010).

Keynes reloaded. In mijlocul crizei economice a anilor 1930, marele economist britanic John Maynard Keynes gasise solutia de salvare a capitalismului: ocuparea deplina a fortei de munca, chiar cu interventia masiva a statului. “Keynes nu era de parere ca muncitorii pot face singuri revolutii. Pentru el – si dadea drept exemplu Uniunea Sovietica – intelectualii sunt cei ce ii atrag pe muncitori dupa ei. Daca unii din prietenii lui se atasasera cauzei comunismului, era din scarbire si desgust fata de mizerie, ceeace face inutil accentul pus pe libertatile individuale. Intelectualii ar falfai atunci steagul revolutiei, iar Marea Britanie, deja zgaltaita de miscari sociale, ar fi fost sfasiata de razboi civil. Grija lui Keynes era de a salva capitalismul, eliminand cauza principala a repulsiei pe care acesta i-l provoca lui si prietenilor lui. El puse deci ocuparea deplina a fortei de munca in centrul gandirii economice, reusi sa-si convinga contemporanii si, asa cum promisese,  salva capitalismul…”

Dar alta este situatia astazi. Comunismul e mort si capitalismul e in forma, desi la stramtoare. Pe de alta parte libertatile individuale trebuie respectate, iar mizeria ce le-ar face inutile, trebuie lichidata. Ideea lui Keynes de o cat mai mare ocupare a fortei de munca, reducea impactul saraciei, dar ar fi pretins sporirea maxima a cererii pe piata prin sporirea veniturilor salariatilor. Era totodata si un fel de a respinge spectrul supraproductiei. Dar astazi  computerele si automatizarea au sporit in asemenea masura productivitatea, incat a devenit o iluzie sa crezi ca salariile vor fi capabile sa absoarba  imensa oferta de marfuri puse pe piata. Ideea de a produce cat mai mult, pentru ca apoi, cu ajutorul procedurilor de marketing, sa creezi o cerere pe masura, si-a gasit limitele in epuizarea resurselor si in degradarea mediului. A consuma mai bine si mai rational a devenit o necesitate, daca speta umana vrea sa-si salveze existenta.

Iata de ce proiectul lui Keynes trebuie reactualizat, mentinand si, la nevoie, restaurand ceeace mai poate fi salvat din sistem. In acelasi timp insa, trebuie luate masuri pentru a elimina cauza nemultumirii ce creste in randul populatiei fata de un sistem care, zi de zi, ii saraceste si mai mult pe cei saraci si ii imbogateste tot mai mult pe cei bogati. (din Le Monde – 11.01.2010)

2010 – an de tulburari sociale? In 2009, intr-o buna parte a omenirii, au scazut salariile si a sporit somajul. Primul avertisment asupra consecintelor acestei situatii a venit anul trecut din partea amiralului Dennis Blair, director al serviciilor secrete americane, care in raportul in fata senatului SUA a declarat ca riscul unei instabilitati politice mondiale declansata de criza economica a devenit “primary near-term security concern”. Conducerile FMI si ale ONU au emis si ele serioase avertismente despre stari de neliniste sociala.

Dar daca anul trecut aceste semnalizari nu s-au confirmat, in 2010 situatia se poate schimba. Caci va avea loc o confluenta a mai multor factori : va creste somajul, va spori saracia si lipsa de egalitate, va slabi clasa de mijloc si vor creste preturile la produsele alimentare. In 2010 se evalueaza ca in intreaga lume numarul somerilor va spori cu 60 milioane de persoane. Organizatia Mondiala a Muncii apreciaza ca cca. 200 milioane muncitori vor decadea in categoria celor ce trebuie sa traiasca cu mai putin de 2 (doi) US dolari pe zi. Scaderea veniturilor nu este insa totdeauna urmata de instabilitate politica. Printre factorii ce provoaca turburarile politice mai sunt: inegalitatea, felul de guvernare, nivelul de pregatire sociala, incordarile etnice, increderea in institutii a populatiei si tipul de sistem politic (mai vulnerabile par a fi regimurile “intermediare”, care nu sunt nici democratii consolidate, nici autocratii).

Conform unui studiu al revistei The Economist, dintr-un total de 166 tari de pe intreg globul, 77 au in 2010 un nivel de risc ridicat sau foarte ridicat de tulburari sociale. In 52 de tari riscul de instabilitate este mediu, iar in 37 – este scazut. Tarile din rasaritul Europei sunt in categoria cu risc ridicat, datorita faptului ca ele au fost dur lovite de criza si poseda multi din factorii de framantari politice si sociale mentionati mai sus. (din The Economist– The World in 2010).

INVATAMINTE PENTRU STANGA DIN ALEGERILE EUROPENE

June 28, 2009

O selectie a diferitelor puncte de vedere exprimate in presa occidentala cu privire la rezultatul, pe ansamblu modest, obtinut de stanga la recentele alegeri pentru Parlamentul European de la Strasbourg, cred ca este oportuna si utila si pentru cei cu sensibilitate de stanga din tara noastra. Unele opinii ale oamenilor politici occidentali au fost publicate in ziarul francez “Le Monde”(din 26.06.2009), din care cateva pasaje au fost preluate (in franceza) pe blogul d-lui Constantin Gheorghe. Intrucat limba franceza nu e stapanita de multi dintre cei pe care i-ar interesa subiectul, am tradus eu in limba romana unele fragmente din aceste articole ale catorva cativa fruntasi ai miscarii socialiste europene. Trebuie subliniat ca unele explicatii date de autori cauzelor esecului stangii la aceste alegeri, sunt legate si de specificul unor situatii proprii tarii respective si este destul de greu sa fie generalizate la scara continentului.

Abandonarea luptei contra inegalitatilor explica esecul socialistilor europeni
de Bo Rothstein (seful catedrei de stiinte politice la universitatea din Göteborg – Suedia):
Usturatoarea infrangere a partidelor socialiste si social-democrate la alegerile europene este mai curand un mister. Principalul motiv pentru care stanga putea fi victorioasa este, bine inteles, esecul ideologiei neoliberale, conform careia pietele ar functiona mai bine fara nici un amestec din afara. Prabusirea sistemului financiar a permis tuturor sa inteleaga ca aceasta ideologie, dominanta de un sfert de secol, este acum depasita.
Programul socialist traditional – economia keynesiana si reglementarea sociala a pietelor – ar fi trebuit deci sa aduca voturi stangii. Acest lucru nu s-a produs deoarece conducatorii partidelor de dreapta din Europa, de pilda Sarkozy, Merkel si primii ministri suedez si danez, au preluat ei tema si astfel au devansat programul socialistilor, nelasandu-le acestora spatiu de manevra.
Este inca si mai greu de inteles esecul stangii cand se vede ca inegalitatile sociale si economice ameninta bunastarea societatii. Reducerea acestor inegalitati, prin diferite sisteme de protectie sociala, servicii sociale si invatamant public de calitate, a dat rezultate, iar asta a fost pana acum strategia traditionala a stangii. De aceea ea ar fi trebuit sa castige alegerile.
Printre motivele ale esecului stangii sta si abandonarea de ea a politicii iluministe, bazata pe ideea existentei “omului universal” si a drepturilor sale. In schimb, prioritatile partidelor de stanga s-au indreptat spre o gandire post-modernista si intelectual obscura, incapabila a-si imagina ca o politica se poate sprijini pe o combinare ideologica intre ce este in teorie bine si ce este in practica posibil. Stanga a abandonat politica bazata pe drepturile “omului universal” si a fost depasita de asa zisa “politica identitara”. In loc de a duce o politica “pentru toti”, stanga a devenit un conglomerat al fortelor ce pun in prim plan interesele diferitelor grupuri de persoane ce se cred oprimati sau marginalizati, in functie de rasa, religie, orientare sexuala, specificul sexului, interese culturale, handicap mental sau fizic, etc. Aceasta politica identitara este factor de divizare, caci se sprijina pe ideea mobilizarii politice contra majoritatii. E greu sa formezi majoritatea politica, prin simpla adunare a unor politici identitare, care in fond au prea putine lucruri in comun. Prioritatea acordata anterior de stanga programelor sociale universale a fost inlocuita cu programe ce se adreseaza unor grupuri identitare specifice. Stanga, in loc sa-i stranga pe toti impreuna, a devenit antimajoritara si asta a dus la infrangere.

Social-democratia trebuie sa aleaga intre protest si dorinta de putere
de Dennis McShane deputat laburist britanic
Stanga democratica se infrunta cu partide adverse ce si-au insusit valorile sale si ii smulg din electorat. Populismul nationalist, inradacinat in unele partide anti-europene ale dreptei xenofobe, atrage acum alegatorii claselor populare. Partidele anticapitaliste ale stangii populiste cuceresc o parte din proletariat si din salariatii sindicalisti ai sectorului public. Partidele ecologice anti-industrialiste au captivat si ele unele voturi progresiste. Cum se explica aceasta criza a social-democratiei? Vad trei motive:
In primul rand, este gresit a crede ca aceasta situatie de criza economica e profitabila stangii. Cand cetatenilor le este teama de locul lor de munca, de salariul lor si de viitorul copiilor lor, ei voteaza in mod defensiv si conservator. Stanga ar trebui sa ofere o analiza mai elaborata a economiei actuale. Denuntarea neoliberalismului, a inbogatitilor si a capitalismului suna bine la tribuna, dar nu ofera un model alternativ al societatii. Daca stanga nu va diseca si va intelege noua realitate, cea care impregneaza aspiratiile zilnice ale cetatenilor, atunci ea va continua sa repete lozinci depasite si fara ecou in viata de toate zilele.
In al doilea rand, social-democratia vorbeste global, dar actioneaza national. In timp ce capitalul, cultura si comunicatiile sunt transnationale, structura politicilor publice a ramas prizoniera statului-natiune. Protejarea intereselor nationale – si anume agricultura in Franta, industria auto in Germania, bancile in Anglia, secretul bancar in Austria – continua sa precumpaneasca in detrimentul unei politici paneuropene. E momentul sa reechilibram aceasta tendinta, bazand actiunea nationala pe un discurs internationalist. Totodata stanga trebuie sa-si redefineasca teoria natiunii si sa reconsidere UE ca o institutie in serviciul cetatenilor.
In al treilea rand, social-democratia trebuie sa aleaga: sa devina o forta a protestului si a propunerilor, sau sa regaseasca pofta de putere. Prea multe din ideile sale au fost recuperate de dreapta. Sporirea rolului statului in economie este o idee a stangii pusa insa in practica de De Gaulle in Franta, de Adenauer in Germania, de crestin-democrati in Italia si de conservatori in Marea Britanie. Astazi stanga are multe idei, dar se dezintereseaza de sarcina suprema, cucerirea puterii. Victoria implica compromisuri istorice cu capitalismul, cu natiunea si cu electoratul. Deocamdata stanga europeana se afirma drept contestatoare ideologica, in timp ce dreapta intretine si desvolta practica puterii. Socialistii in PE il pot denunta pe Barroso, dar sunt incapabili sa propuna un alt candidat la presedintia Comisiei.
In Europa exista un nou proletariat. Dar acesti oprimati (imigranti, femei salariate, someri, muncitori saraci, mame celibatare) nu si-au gasit locul in social-democratia moderna. Aceasta a produs o elita de tehnocrati burghezi formati in cele mai bune universitati, dar care nu reflecteaza societatea si inegalitatile sale. Unde este stanga de jos? Un simptom il constitue cazul sindicatelor europene, care nu mai sunt factori principali in intreprinderile private si nu sunt puternice decat in sectorul public. Stanga trebuie insa sa reanimeze relatia sa cu sindicalismul, caci o slabiciune mare a ei este ca nu mai are legaturi in lumea muncitoreasca.

Prieteni socialisti, aveti putin sange rece! de Gaetan Gorce deputat, membru in Secretariatul national al PS francez
Sa nu aruncam copilul cu apa glaciala din ultima baie electorala. Nu, termenul socialism nu e depasit, cu conditia desigur, de a nu-l identifica cu trecutul recent, productivist in plan economic si prea etatist in plan democratic si social. Socialismul s-a ivit dintr-o vointa de organizare . Primii sai “profeti” voiau, ca reactie impotriva liberalismului economic deslantuit al secolului 19, sa introduca niste reguli care sa garanteze binele comun. Actualele pretentii ale ecologismului nu sunt lipsite de analogie cu pretentiile sociale puse de miscarea socialista de atunci. Socialismul de astazi pare mai bine pregatit intelectual pentru a le raspunde. Sa parasim falsele desbateri despre despartirea de clasele populare. Criza ne obliga, mai mult ca niciodata, sa ne adresam nu unei anumite categorii, ci tuturor locuitorilor, in numele interesului general. Situatia financiara si sociala se va degrada in urmatorii trei ani in asa masura incat de pe acum trebuie ca tarii sa i se spuna adevarul. Se asteapta din partea noastra nu proteste, ci solutii. PS are nevoie atat de credibilitate, cat si de combativitate. Trebuie intr-adevar schimbat totul, de sus pana jos, asa cum spun multi, ce par ca abia s-au trezit dintr-un somn indelungat. Motivele paraliziiei PS sunt cunoscute : pondere prea mare data diferitelor curente si sefilor lor prin votul proportional ; baza ingusta a militantilor, restransa in chip voluntar pentru a nu rascoli echilibrele interne; demobilizarea celor de la “sediul” partidului, care vor trebui sa consacre cel putin jumatate din timpul lor reflectiei, studiilor si elaborarii proiectului de viitor al partidului.

Alegerile pentru o Europa inca putin cunoscuta

June 11, 2009

Configuratia locurilor in Parlamentul European pentru viitorii 5 ani o stim : popularii – 265 deputati; socialistii – 184; liberalii – 83; nationalistii – 25; ecologistii – 50; stanga – 36; conservatorii de dreapta – 21; nealiniatii – 72 (cifre aproximative, caci optiunile alesilor – pentru un grup sau altul – nu sunt definitive). Daca am face o comparatie si cu repartitia anterioara a locurilor in parlamentul european, s-ar constata o anumita deplasare spre dreapta, fapt paradoxal daca tinem seama ca suntem in plina criza economica mondiala, care – lovind direct un mare numar de cetateni si nelinistindu-i pe ceilalti – ar trebui sa faca atractive propunerile stangii.
Semnificativ mai este si ca s-a atins un record al abstentiunilor din fata urnelor: peste 57% pe plan european si peste 72% in Romania. Este o dezinteresare a cetatenilor fata de problemele felului in care va fi condusa Uniunea Europeana, organizatie a unor tari avand impreuna aproape 500 milioane de oameni, sau este o indiferenta generala fata de politica dusa pana acum? Este un deficit al democratiei parlamentare sau exprima un sentiment de nerealizare a asteptarilor?
Problemele desbatute in campania pentru parlamentul european au fost aproape exclusiv nationale, ca si cum ar fi fost vorba doar de o confruntare intre partidele fiecarei tari. S-a neglijat a se sublinia ca influenta deciziilor luate in institutiile UE asupra vietii cetatenilor este mare. In Germania s-a evaluat ca cca. 70% din legile ce se adopta in Bundestag provin initial din propuneri ale Comisiei dela Bruxelles. Cel putin pana acum, principalul rol in adoptarea deciziilor il are Comisia, iar nu Parlamentul. Componenta Comisiei care in fond este guvernul Uniunii Europene, nu este stabilita de Parlament, ci de Consiliul european, organ al sefilor de state si primilor ministri. Iar in Comisie, principalul rol il joaca presedintele ei, in prezent portughezul Jose Manuel Barroso, om politic cu orientare de dreapta. Intrucat astazi majoritatea tarilor UE au in frunte guverne de dreapta, este probabil ca mandatul lui Barroso va fi prelungit, desi el a fost criticat pentru lipsa oricaror masuri de prevenire a crizei economice. In eventualitatea adoptarii de toate tarile membre a tratatului de la Lisabona (lipseste inca acordul Cehiei si Irlandei) se spera ca va spori rolul Parlamentului in probleme in care astazi deciziile se adopta de Comisie.
Uniunea Europeana este in acest moment puternic solicitata in doua directii. Pe deoparte, i se cere o mai mare participare la deciziile politice, o mai rapida si mai ferma reactie la evenimentele pe pietele financiare si industriale, la razboaie pe glob si la criza climatica. Pe de alta parte, ea trece printr-o stare de nesiguranta in ce priveste modul de actionare in toate aceste probleme. Statele Unite, China si Rusia devin concurenti tot mai importanti ai Uniunii Europene. Intr-o lume a unei ascutite competitii internationale, statelor membre li se cere sa dea organizatiei legitimitate si incredere. Cetatenilor statelor europene le lipseste deocamdata acea legatura emotionala cu Uniunea Europeana, cu continentul in care traiesc, pe care o au in schimb cu tara lor. Pentru multi UE pare un organism al specialistilor in probleme economice internationale, iar extinderea autoritatii lor asupra problemelor politice deranjeaza pe multi din clasa conducatoare nationala.Pretextul deficitului democratic al UE, care ii face pe Vaclav Klaus si pe Lech Kaczynski, dar si pe multi din Marea Britanie sau Irlanda, sa se afirme ca euro-sceptici, nu e insotit insa de propuneri constructive privind o mai buna solutie. State nationale, fara nici o cedare din suveranitate, am avut si inainte in Europa, iar ele nu au impiedicat doua razboaie mondiale. Generatiile tinere ar trebui sa fie inca si mai interesate de reglementarile ce se adopta in diverse organisme ale UE, deoarece granitele nationale nu mai conteaza in deplasarea fortei de munca. Milioane de romani, polonezi sau bulgari isi cauta un loc de munca in Spania, Italia sau Marea Britanie, iar multi dintre ei isi fauresc o cariera, ramanand cu familia ani de zile sau definitiv acolo. Zilnic acesti tineri traiesc valorile, ideile si dreptul de libera deplasaredin spatiul european, fara a fi insa constienti ca toate astea depind in buna masura si de activitatea institutiilor UE.
In ceeace priveste Romania, nivelul ridicat al neparticiparii la alegerile din 7 iunie este diferit interpretat. Dintre cei care nu au votat, multi afirma ca au facut-o – acum si in general – in semn de protest (G. Cusnarencu). Prin asta ei cred ca spun un categoric NU clasei politice, asimilata cu politicianism, amatorism si aroganta, cu coruptie si dispret fata de cetateanul simplu. Cei 72 % ce nu s-au deplasat la cabinele de votare reprezinta – cred ei – un semnal de alarma, un strigat ca tara are nevoie de o guvernare responsabila, ca este inadmisibil ca Romania sa trimita ca deputata in inaltul for european pe o fetiscana ignoranta in ale politicii si a carei unica “calitate” este ca e fiica presedintelui republicii, si ca oameni care nu cunosc nici o alta limba decat cea materna vor face de ras Romania.
O alta interpretare a absentei de la vot este se pretinde ca ar fi insuficienta cunoastere de romani a importantei mizei aflate in joc. La noi nu se stie mai deloc cu ce se ocupa Parlamentul European si in ce masura desbaterile de acolo au legatura cu grijile cotidiene ale cetateanului. Se vorbeste ca tara noastra a platit cuminte cotizatiile cuvenite la Bruxelles, dar este inca departe de a primi de acolo fonduri echivalente, care sa ne permita sa iesim mai repede din subdesvoltare, asa cum s-a intamplat cu Irlanda, Portugalia si Grecia cu 20 de ani in urma. Masura in care deputatii romani in PE pot influenta atitudinea Comisiei in simplificarea finantarii proiectelor nu a fost un subiect in decursul campaniei, desi el era poate decisiv pentru sporirea interesului de a vota al omului de pe strada.
Mai sunt si alte explicatii ale esecului atragerii electoratului roman la vot. Mie mi se pare insa ca mai aproape de adevar este opinia unei foste deputate PES in parlamentul european, d-na Gabriela Cretu. Dansa considera ca introducerea votului uninominal a transformat negativ functionarea partidelor politice. “Partidele s-au fragmentat, au pierdut liantul identitatii ideologice si au devenit federatii de interese individuale . De aici si incapacitatea de a intelege miza politica a acestor alegeri si de a o transmite celorlalti. De aici, implicarea redusa in campania electoralaa alesilor locali si nationali de care dispun partidele; iar drept efect – subminarea parlamentului, institutie fundamentala a democratiei, privandu-l de legitimitate.
Celor 736 deputati alesi acum din partea celor 27 de tari membre le revin sarcini grele. Dar mai este una, dificila, care nu este inscrisa in planurile Comisiei sau Parlamentului, dar este esentiala si de durata : faurirea cetateniei europene, atat din punct de vedere legal, cat mai ales – spiritual, articularea intre “national” si “transnational”, europenizarea sferelor nationale fara abandonarea identitatii natiunilor ce compun Europa.

CATE CEVA DESPRE GERMANI…

May 24, 2009

Voi relata in cele ce urmeaza cateva impresii despre cea mai mare tara membra a Uniunii Europene : Germania. O tara cu 82 milioane locuitori, din care peste 7 milioane sunt straini, iar aproape 20% au, prin parintii lor, radacini in alte tari. O tara cu toate marile orase distruse in al doilea razboi mondial si refacute apoi cu un efort supraomenesc. In fine, o tara fondatoare a U.E. si una dintre cele mai bogate din Europa (PIB anual de 35 mii US dol. pe locuitor, fata de 12 mii in Romania). De mult aveam intentia sa scriu ceva despre locuitorii ei, care – de peste 2 decenii de cand soarta m-a facut sa traiesc in mijlocul lor – nu inceteaza sa ma uimeasca. Dar anul acesta e un an comemorativ : cu 60 de ani in urma puterile invingatoare in cel de al doilea razboi mondial au decis ca administrarea teritoriului alcatuit pana atunci din patru zone de ocupatie, sa fie incredintata unui guvern german. La 8 mai 1949 a luat astfel fiinta Republica Federala Germania, pe baza zonelor americana, britanica si franceza, iar la 7 octombrie al aceluiasi an, zona sovietica a devenit Republica Democrata Germana. Doua tari care s-au privit timp de 40 de ani ca adversare, pana cand, sub presiunea populara, la 9 noiembrie 1989 (iarasi o comemorare – de 20 de ani!), frontiera dintre cele doua tari a fost doborata, consacrandu-se astfel inutilitatea celebrului zid de la Berlin, ce reprezenta totodata si granita dintre doua sisteme politice si economice diferite. Unificarea oficiala a avut loc la 3 octombrie 1990, data consacrata drept sarbatoare nationala a RFG.
S-ar putea aminti multe din istoria acestor 60 de ani : despre primul cancelar german post belic, Konrad Adenauer, cu o politica la fel de hotarat prooccidentala, pe cat cea a lui Walter Ulbricht era – in RDG – total aservita Moscovei; despre “miracolul economic german” al cancelarului L. Erhardt; despre remarcabilele eforturi depuse pentru lichidarea nazismului si militarismului din mentalitati; despre ingenuncherea cancelarului Willy Brandt la Varsovia, inaugurand – prin acest gest de umilinta – o politica de apropiere intre vest si est; despre faurirea unui sistem bazat pe economia sociala de piata cu partide ce reprezinta intreagul spectru al unei democratii parlamentare functionale. Cand astazi nemtii privesc in urma la aceste sase decenii, nu pot sa nu fie mandri de realizari si de respectul cu care reprezentantii lor sunt primiti peste hotare.
Cu o expresie sintetica, Germania este considerata istoric “o tara poetilor si ganditorilor” (Das Land der Dichter und Denker). Lumea se gandeste de indata atunci la Goethe, Schiller, Kant si Nietzsche, dar si la Hegel si Marx. Toti sunt insa morti, iar teatrele si editurile lupta pentru supravietuire, deoarece operele acestora nu mai renteaza sa fie editate sau puse in scena. Lumea e acum avida de sport si de spectacole usoare cu sunet si lumina. “Suferintele tanarului Werther” sunt uitate de toti de indata ce au sfarsit liceul. Pe valea Rinului, sarbatoarea principala a anului este Carnavalul, care oficial incepe in luna noiembrie, in ziua de 11, la ora 11 si 11 minute. Punctul sau culminant este insa la sfarsitul lui februarie cand strazile din Köln, Mainz si Düsseldorf sunt pline de zeci de mii de oameni deghizati in cele mai neverosimile costume si care se comporta traznit. Se canta si se danseaza, se bea si se mananca enorm cu aceasta ocazie, dar momentul suprem este alegerea printului si printesei carnavalului. Ceeace are loc pe scena unor sali uriase, in prezenta personalitatilor orasului sau ai republicii, actori renumiti facand glume ce ridiculizeaza politicienii din toate partidele. Dar apoi vine “Aschermittwoch” (miercurea cenusii) cand incepe postul Pastelui si, odata cu terminarea carnavalului, aceasta explozie de neconformism si extravaganta dispare brusc.
Germanii o duc bine la acest inceput de secol, cu toata criza ce se anunta si nu prea mai vine. Problemele ce framanta clasa politica sunt minore (introducerea salariului minim de 10 euro pe ora in constructii si la posta, trimiterea de noi soldati in Afganistan pe langa cei 3500 deja la fata locului, pregatirea fara mari emotii a alegerilor parlamentare din toamna acestui an, s.a.). Nimic insa nu clinteste increderea pe care conducerea tarii o are fata de cea americana, ca si teama cu care urmareste actiunile conducerii de la Moscova, mai ales in privinta livrarilor de gaz pe conducta. Cand, in timpul campaniei sale electorale, Barack Obama s-a oprit la Berlin tinand o cuvantare in cea mai mare piata a orasului, au venit sa-l asculte 200.000 persoane, din proprie initiativa si fara nici un fel de indemn organizatoric. Cu toate ca numarul somerilor in tara este de peste 3 milioane, statul reuseste – prin ajutorul de somaj – sa impiedice ca nemultumirea populara sa capete amploare de revolta. Conform Oficiului Federal de Statistica un salariat are in medie un castig brutto anual de 43.310 euro in landurile din vestul Germaniei si de 30.159 euro, in cele din est (fosta RDG). Germania continua sa fie pe primul loc in lume in privinta exporturilor pe locuitor, ca si la fotbal feminin.
Cei care, ca mine, ii privesc de peste 20 de ani pe germani din interior, nu pot sa nu observe unele modificari in mentalitatea opiniei publice. In primul rand este de remarcat o sporire a constiintei identitatii nationale. Presa si televiziunea acorda o tot mai mare atentie momentelor glorioase si personalitatilor remarcabile din trecutul Germaniei. In librarii sunt multe carti consacrate victoriei in anul 9 dupa Christos, a lui Arminius (acum redenumit Hermann der Cherusker), capetenie a triburilor germane, asupra legiunilor romane conduse de Varus. Nazismul nu a fost la putere decat timp de 12 ani, dar de 60 de ani mass-mediile germane nu inceteaza sa demaste crimele lui. Se fac filme despre mari scritori germani antifascisti, de pilda despre Thomas Mann si familia lui ce au ales exilul, dar si despre acei temerari anonimi ce au cazut ca martiri combatand hitlerismul. In unele orase sunt fixate in trotuar placi metalice cu numele celor ce au locuit in casa din dreptul lor si care au pierit in lagarele de concentrare naziste. Nici urmarile comunismului – ce a stapanit 40 de ani in partea de est a tarii – nu sunt ignorate, dar virulenta demascarii mi se pare ceva mai slaba decat cea a nazismului. Poate ca asta se datoreste si faptului ca in Bundestag nu este reprezentat nici un deputat al extremei drepte, in timp ce partidul Die Linke (extrema stanga) are 34 deputati, avand in frunte doi oratori de marca: Oskar Lafontaine si Gregor Gysi.
Ar mai fi inca multe de spus despre aceasta mare tara care, pe mine ca roman, nu inceteaza de atata timp sa ma fascineze. Si careia continui sa ii caut secretul performantelor si succeselor in atatea domenii, comparativ cu starea de lucruri din Romania…

NEOCOLONIALISM AGRAR

December 19, 2008

Suntem la inceputul secolului 21, iar colonialismului – se spune – i s-a pus capat de cateva decenii. Cu toate acestea a inceput, pe tacute, o noua forma de colonizare agricola in partile cele mai sarace ale planetei. Odinioara se folosea forta militara pentru exploatarea populatiilor bastinase, dar acum sunt respectate toate regulile juridice ale pietei libere, chiar daca ele se aplica in detrimentul drepturilor omului. Se vorbeste tot mai insistent de consecintele crizei alimentare ce va veni si, pentru a-si asigura stocurile de alimente, tarile bogate cumpara mari suprafete de terenuri agricole in strainatate. Incepand din anul 2000 Brazilia a cedat peste 5 milioane hectare unor firme straine. Coreea de sud, prin intermediul firmei Daewoo a incheiat un contract cu statul Madagascar pentru ca, pe 1,3 milioane ha., sa se obtina, exclusiv pentru nevoile coreene, 4 milioane tone de grau si 500.000 tone ulei de palmier. Cumpararea de terenuri pentru exploatari miniere in Africa sau in alte continente e un lucru demult cunoscut, dar pentru scopuri agricole – este ceva relativ nou. Banca Mondiala a stabilit, inca de la inceputul anilor 1990, ca proprietatea privata este o valoare universala si a impus acest principiu sub denumirea de „securizarea“ pamantului. Avantajele din instrainarea pamantului le obtin de regula unii potentati ai statelor sarace, dar taranilor acestor tari le revine prea putin sau nimic din afacere. Cultivate cu metode intensive, aceste terenuri nu necesita mai mult de patru muncitori agricoli la o mie de hectare. Pentru a nu muri de foame, taranii alungati umfla multimile ce se inghesuie in slums-uri la periferiile marilor orase ale tarilor din Sud. Aceasta navala a tarilor bogate pentru achizitionarea de terenuri cultivabile in tarile sarace si slabe este considerata de Jacques Diouf, presedintele FAO (Organizatia Mondiala pentru Agricultura si Alimentatie) drept un „pact neocolonial“, iar Alain Joyandet, secretar de stat in MAE francez, declara ca „ar trebui protejate populatiile locale“. Se vorbeste, dar nu se ia practic nici o masura.
In Uniunea Europeana, Romania face parte din tarile cele mai sarace si deci aparitia si la noi a unui asemenea fenomenera certa. Se stie ca legislatia nu permite cetatenilor straini sa cumpere terenuri, dar interdictia nu se aplica in cazul societatilor cu capital strain inregistrate in Romania, acestea fiind considerate persoane juridice romane. Petrisor Morar, presedintele UNAI afirma ca in zonele de vest ale tarii (judetele Satu Mare, Arad, Oradea si Timisoara) 80 % din terenuri sunt deja achizitionate de firme straine. Ziarul Financiar publica urmatoarea informatie :
Banatul a atras cei mai multi investitori straini, in special italieni si spanioli. Ei au cumparat, la preturi derizorii, mii de hectare de la taranii din Timis (la Remetea Mare, Giarmata, Deta, Jimbolia, Carpinis, Jamu Mare si Iecea). De exemplu, compania cu capital spaniol Bardeau Holding detine circa 18.000 de hectare de teren din care 13.500 de hectare in proprietate proprie in judetele Arad, Timis si Caras – Severin. Principalele culturi infiintate in acest an sunt cele de grau, orz, floarea soarelui, porumb si mazare furajera. Paco Magnani a deschis in ’95 firma agricola Erremme Agro Ferma la Jamu Mare, iar din ’96 a inceput sa cumpere teren agricol de la tarani. “Spre deosebire de Italia, unde un hectar se vinde intre 15.000 si 30.000 de dolari, Romania este paradisul investitorilor straini. Cele aproape 1.000 de hectare pe care le detin le-am achizitionat in medie cu 250 de dolari, aici intrand si toate taxele aferente”, spune investitorul italian. Presedintele Camerei de Comert Italiene pentru Romania, Guglielmo Frinzi, declara recent ca Genagricola, societate membra a grupului italian Generali, a achizitionat 20.000 de hectare de teren agricol in zona Timisoara si intentioneaza sa cumpere cateva mii de hectare de teren pentru viticultura in judetul Caras-Severin. “Din ce am auzit, in judetul Timis nu mai exista terenuri mari disponibile, ma refer la suprafete cuprinse intre 100 si 1.000 de hectare, astfel ca investitorii italieni se indreapta catre zona Caras Severin. Zonele din vestul tarii sunt preferate pentru ca sunt mai aproape de Italia, iar timpul de transport este mai redus”, a afirmat Frinzi.

ENERGIA – PROBLEMA SECOLULUI XXI

November 26, 2008

             Energia este problema cheie a cresterii bunei stari a natiunilor. Multe tari au din aceasta cauza un minister al energiei, pentru a desfasura o politica coerenta, interna si externa. Se stie ca rezervele cunoscute de petrol pe plan mondial sunt suficiente, la nivelul actual de consum, doar pana in 2040, iar cele de gaze naturale – pana in 2070. Se prognozeaza totodata ca pana in anul 2030 cresterea consumului de energie va fi cu 50% mai mare decat in 2003. In ce priveste tarile UE, dependenta acestora de importul din afara zonei se va accentua, de la 50% in prezent, la cca. 70% la orizontul 2030.

            In 1911, cand Winston Churchill a fost numit prim lord al amiralitatii, el si-a dat seama ca pe vasele flotei britanice, cazanele nu mai trebuie alimentate cu carbune, ci cu petrol. El a luptat contra cartelului carbunelui ca sef al marinei, apoi in parlament si a avut castig de cauza. Dar de unde sa ia Marea Britanie petrolul? Caci descoperirea titeiului in Marea Nordului a avut loc abia in anii 1960. Churchill a elaborat atunci o strategie energetica, care a servit tarii sale timp  de cincizeci de ani. „Nu trebuie sa fim depandenti de nici un stat, de nici un tip de energie, de nici un procedeu, de nici o cale de transport. Siguranta pe care ne-o da petrolul sta in diversificarea surselor lui“. El nu dorea sa fie subordonat lui Royal Dutch Shell, care pe atunci in Europa juca rolul pe care il are acum Gazprom. Si a reusit sa obtina in parlament milioanele de lire pentru a salva Anglo-Persian Oil Company, prin care Marea Britanie a capatat acces la campurile petrolifere din zona Golfului. Iar asta a ajutat Anglia nu numai in primul si al doilea razboi mondial, ci i-a permis ca in  anii 1920 sa puna in subordinea sa  aproape toate tarile din Orientul Apropiat.

            O strategie energetica consta in acordarea cu curaj de guvern a prioritatii energiei fata de alte probleme importante, avand ca tel asigurarea pe durata a aprovizionarii economiei cu cel mai avantajos combustibil. Din criza petrolului din 1973 tarile vest-europene au tras concluzia ca au nevoie de surse proprii de titei. Miliarde de dolari au fost bagati in prospectarea si exploatarea titeiului si gazelor din Marea Nordului. Franta si Germania, care nu aveau o portie suficienta acolo, au desvoltat atunci energia nucleara, pentru a sparge monopolul energiei seicilor arabi. La randul ei, China si-a deschis in mod sistematic in ultimii 15 ani surse de aprovizionare cu materii prime in toate partile globului, mai ales in zona Golfului, in Africa si in Asia centrala.

            Cand URSS s-a prabusit, concernele occidentale stiau deja ca in Marea Caspica zac mari cantitati de titei, ce necesita pentru exploatare capitaluri importante. Dar cei ce doreau sa investeasca bani aveau nevoie de cai de transport sigure ale cantitatilor extrase. S-au proiectat trasee de conducte prin tarile desprinse din trunchiul URSS, unele s-au si construit, dar problema nu este rezolvata pana astazi. Zilele trecute la Baku zece tari din UE, SUA, precum si Georgia si Azerbaidjan, au semnat un document privind extractia si transportul titeiului si gazelor din Marea Caspica. Dar documentul nu a fost semnat de principalele tari riverane : Rusia, Iran, Kazahstan si Turkmenistan. A aparut recent un nou Eldorado : Arctica. Sub grosul strat de ghiata ce acopera polul nord US Geological Survey banuieste ca se ascund un sfert din rezervele totale de titei ale globului, dar alti geologi contesta acest lucru. In mod paradoxal tocmai incalzirea climei datorita arderii hidrocarburilor, a dus la topirea partiala a  calotei glaciala, facand ca zone odinioara inaccesibile sa devina exploatabile. Rusii, dupa ce anul trecut au plantat, cu un submarin, un drapel la polul nord geografic, pretind ca masivul muntos Lomonosov, o creasta submarina lunga de 2.000 Km., ar fi prelungirea naturala a muntilor siberieni si deci ar apartine Rusiei. Dar canadienii, danezii si norvegienii nu recunosc aceasta luare in posesiune. Nimeni nu stie insa daca aceasta cearta internationala merita a fi dusa, caci doar rusii si norvegienii au descoperit ceva titei in Marea Barents, iar un conflict militar pentru titeiul inca nescos din fundul arcticii este putin probabil.

            Rusia insa are si alte planuri, printre care Europa. De mai multi ani Moscova priveste cu invidie la diverse intreprinderi europene ce cumpara gaz rusesc si apoi il revand la preturi mai mari. Alexei Miller, seful Gazpromului, a spus inca acum 6 ani ca nu are nevoie de intermediari si poate face singur distribuirea gazului, desi in Rusia se inchid unele exploatari. Derek Brower scrie in Petroleum Economist ca „deschiderea de noi platforme de extragere a gazului ar costa in urmatorii zece ani cca. 70 miliarde dolari“. Suma e enorma si de aceea rusii invita concernele europene sa ia parte la finantare, iar acestea se grabesc sa accepte. Companiei franceze Total i s-a permis sa foreze in Marea Barents, iar concernelor germane E.on si BASF li s-a cedat exploatarea unor campuri petrolifere in Siberia. Dar pentru asta Gazprom cere sa i se faciliteze intrarea pe piata europeana. Nici vorba deci de riscul ca rusii sa inchida la un moment dat robinetul de gaz spre Europa. Ei in fond traiesc tot mai bine din exportul de gaz. Numai ca Gazprom ar dori sa devina furnizor incepand de la extractie, apoi la pipeline si pana la firma de desfacere pe piata europeana. Iata ceeace poate fi pe drept numita o adevarata strategie energetica.

            Dar tara noastra? Acum doi ani guvernul a aprobat documentul „Politica energetica a Romaniei in perioada 2006-2009 – Energie sigura, accesibila si curata“. Acest material, desi cu date statistice ce se opresc la nivelul 2005, contine informatii interesante. Aflam de pilda ca Romania dispune de resurse cantitativ reduse de energie primara (titei, gaze, carbune, minereu de uraniu), dar ar avea un potential destul de mare de resurse regenerabile, in special in domeniul hidroenergetic, necesitand insa mari investitii. Productia de titei, care in 1976 era de 14,7 mln. tone, a scazut in 2005 la 5,2 mln. tone, cea de gaze s-a redus si ea la 12,9 mld. m.c. in 2005, facand ca perioada in care mai putem fi asigurati cu aceste doua surse energetice sa scada la 14 ani. Structura consumului de energie primara al Romaniei era in 2005 urmatoarea: 36% – gaze naturale; 25% – petrol; 22,5% – carbune; 16% – altele, pe total consumul pe locuitor fiind de cca. doua ori mai redus decat in celelalte tari ale UE. Se pun sperante in acest document in construirea unor mari conducte (Nabucco s.a. ) care se stie ca nu au iesit din faza de proiect. Se mai arata ca o buna parte, atat din conductele de transport al petrolului si gazelor, cat si din echipamentele centralelor termo- si hidroelectrice, sunt invechite sau uzate.

            Parcurgand acest document de strategie energetica, esti surprins ca in el nu se vorbeste nici un cuvant de prezenta in Romania a unor importante concerne straine ce au achizitionat atat cea mai mare parte din unitatile de productie si distributie a energiei electrice, cat si a celor de extractie si distributie a petrolului si gazelor. Situatia este prezentata ca si cum statul, adica  Ministerul Economiei si Comertului care la noi se ocupa, printre altele, si de problemele energiei, ar fi – ca pe vremea socialismului – unicul factor ce dispune de viitorul acestei ramuri esentiale. Nu se spune nimic daca aceste firme straine, carora li s-a incredintat viitorul energetic al tarii, si-au luat vre-un angajament de respectare a prevederilor optimiste de crestere a productiei si de extindere si modernizare a retelei de distributie a energiei in Romania. In documentul respectiv se arata in schimb ca, desi pana in 2005 doar 70% din sectorul energetic era liberalizat (adica privatizat), acest procent va spori pana in anul 2009 la 100%. Intre timp insa a survenit criza financiara, urmata de recesiunea economiei reale, iar mai toate tarile economiei de piata simt ca participarea statului e indispensabila pentru salvarea din dificultati a unor intregi ramuri industriale. Oare cand vom auzi ca, pentru garantarea independentei energetice a tarii, se impune renationalizarea catorva unitati energetice cheie ? Mi se pare ca viitorul guvern ar trebui sa revizuiasca grabnic actuala politica energetica. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                   

 

 

EUROPA SI GAZUL RUSESC

November 16, 2008

                                               

            S-a incheiat si conferinta de la Washington a celor 20 de state consacrata iesirii din criza financiara si evitarii unei recesiuni economice mondiale. Presa afirma ca la ea s-au manifestat doua conceptii diferite, cea a a Statelor Unite si cea a Frantei, presedintele francez vorbind totodata si in calitate de presedinte in functiune al Uniunii Europene. Divergentele s-au concentrat asupra modelului economic mondial (Sarkozy – reconsiderarea premiselor capitalismului; Bush – infailibilitatea economiei de piata), asupra raspunderii pentru criza financiara (Sarkozy – Statele Unite; Bush – alte tari, printre care in primul rand China) si asupra unor aspecte politice ale crizei. Dar intrucat presedintele George W. Bush nu mai are de stat decat putine saptamani la Casa Alba, s-a decis sa se reia discutiile in luna aprilie la Londra, din partea Statelor Unite venind de aceasta data noul presedinte, Obama.

            Desigur ca problemele financiare, ca si problemele climei si incalzirii planetei, sunt importante. Dar economia mondiala depinde in tot mai mare masura de asigurarea cu energie, iar in aceasta privinta Uniunea Europeana se gaseste intr-o dilema. Deoarece resursele proprii de hidrocarburi sunt reduse, ea este constransa sa importe din afara continentului cantitati uriase de petrol si gaze naturale. Principala tara ce livreaza gaze este, dupa cum se stie, Rusia (cca.40%). Dar, asa cum s-a vazut in trecut, aprovizionarea cu gaz din nordul Siberiei poate suferi stagnari, fie din motive politice, fie tehnice, ce nu depind totdeauna de Moscova.  Comisarul U.E. pentru problemele energiei, letonul Andris Piebalgs, sustine ca Europa trebuie sa scape de dependenta aprovizionarii cu gaze din Rusia, pentru a nu risca sa fie santajata politic. El cauta surse sigure in Algeria, Norvegia, Azerbaidjan, Irak si Irak.  Dar care este situatia reala in care se gasesc cele 27 de tari membre ale U.E. in aceasta privinta ?

            O politica energetica unitara a U.E. este dorita in vorbe de toti, dar in practica se dovedeste ca fiecare tara urmareste interesul propriu. Astfel societati din Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Turcia si Germania au planuit construirea conductei Nabucco pentru aducerea in vestul Europei, peste 8-10 ani, de gaz din Marea Caspica si mai ales din Iran. Traseul conductei trece insa in mod obligatoriu pe teritoriul Turciei, care nu vrea sa fie doar tara de tranzit a gazului, ci doreste sa-l comercializeze singura mai departe. Dar nici principala sursa de gaz, Iranul, nu e o problema rezolvata, asa incat Nabucco va mai astepta. In schimb concernul italian ENI propune sa incheie cu Gazprom un contract pentru construirea conductei de gaz „South Stream“, care – instalata pe fundul Marii Negre – ar ocoli Turcia si Georgia.  Cel de al doilea ca marime furnizor cu gaz al U.E. este Norvegia. Dar si aici Gazprom duce discutii cu norvegienii privind o eventuala exploatare a marilor zacaminte descoperite recent sub calota polara (Marea Barents). Concernul german E.on Ruhrgas are un contract de lunga durata cu Gazprom si poseda chiar o cota-parte la capitalul firmei rusesti, asa incat e interesat in bunul mers al afecerilor ruso-germane. Alt concern german (BASF – Wintershall) are si el o avantajoasa intelegere cu Gazprom privind extractia si distribuirea gazului din nordul Siberiei. Franta si Italia aduc gazul necesar industriei lor in principal din Libia si Algeria, dar la recenta vizita a lui Moammar Gadhafi la Moscova, s-a incheiat un acord preliminar pentru participarea rusilor la transportul gazului libian in Europa occidentala.

            Deci in lipsa aplicarii unei strategii energetice comune europene, in practica Rusia incheie contracte bilaterale cu fiecare din tarile membre. In aplicarea unei politici care sa se dispenseze treptat de gazul rusesc, se mai iveste insa si alta dificultate. Reteaua de distributie in interiorul Europei este conceputa in sens unic, doar pentru aducerea gazului din rasarit. Aducerea lui mai intai in vest din nordul Africii si apoi trimiterea de aici spre tarile din centrul si estul continentului, ar necesita noi pipe-lines si statii de pompare, care nu sunt nici macar proiectate. Pe de alta parte U.E. are ferma intentie de a reduce degajarile de CO2 pana in 2020 cu 20% fata de nivelul din 1990. Pentru asta e nevoie ca in loc de petrol sa se arda gaz, iar solutia e aducerea lui din Rusia, la orice pret. In privinta energiilor inlocuitoare, in timp ce Franta mizeaza in continuare pe energia nucleara, Germania investeste masiv in folosirea energiei eoliene si solare, dar asta nu priveste decat cca. 10% din energia consumata.  Toate cele de mai sus explica de ce a fost atat de cordiala intalnirea din 13 noiembrie de la Nisa dintre Sarkozy si Medvedev :  presedintele rus a promis ca in urmatorii 5-10 ani sa extinda considerabil productia si livrarile de gaz rusesc pentru satisfacerea nevoilor Europei.

            Cine ar putea spune acum, date fiind implicatiile geopolitice de durata ale asigurarii cu gaz a Europei,daca Romania are la randul sau o politica energetica coerenta si in ce consta ea?

 

“CE NE FACEM CU CAPITALISMUL?”

October 24, 2008

                                  

            Un sondaj de saptamana trecuta al canalului TV american CNN a aratat ca trei din patru americani sunt stresati, furiosi sau inspaimantati cand privesc la situatia tarii lor. Joe the Plumber (Joe instalatorul), care in campania electorala a devenit un simbol al paturii mijlocii, s-a saturat. El nu-i mai poate suporta pe cei de sus, de la guvern sau de la banci, adica pe cei ce reprezinta puterea, elita. Iar asta nu e o stare de moment, ci e mai veche decat criza financiara. Si care nu e specifica Americii. In Germania, la 60 de ani de la introducerea conceptului economiei sociale de piata si dupa aproape 20 de ani dupa ce acest concept si-a extins aplicarea si asupra celor 5 landuri din estul tarii (fosta RDG), se constata ca trei din patru germani considera aceasta ordine economica inechitabila. Iar o analiza asupra a 30 de tari bogate membre ale OCDE arata ca bunastarea si cresterea economica nu sunt distribuite corect, nici in interiorul natiunilor, nici intre ele.

            Oare sta lumea in pragul unei uriase revolutii, fara ca sa-si dea seama de asta ? Se stie ca Ludovic al XIV-lea al Frantei, in jurnalul sau intim a scris in ziua de 14 iulie 1789 doar un cuvant : „Rien“ ( Nimic). Nimic deci despre asaltul asupra Bastiliei din acea zi, care a declansat revolutia. Regele era incapabil sa inteleaga semnificatia timpului in care traia. In orice caz acum politicienii si ziaristii au un subiect bun de discutat cu care combat spre uimirea cetateanului, care nu prea pricepe prea bine despre ce e vorba. Pe deoparte sunt cei ce vor sa potoleasca spiritele, pentru ca accidentul crizei sa treaca cat mai repede si totul sa se poata intoarce la starea dinainte. Pe de alta parte, sunt cei ce subliniaza ca raul inca nu a venit, ca aceasta criza va atrage recesiunea, iar ea – depresiunea economica.

            Se stie ca intr-un recent si senzational discurs, Sarkozy a declarat ca „ideea atotputerniciei pietei care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politica, e o idee nebuneasca. […] S-a terminat cu autoreglarea, care ar rezolva de la sine toate problemele. S-a terminat si cu piata care are intotdeauna dreptate!“ Sa fie asta o dovada (tardiva) a sinceritatii unui presedinte care cu numai cateva luni in urma afirma de la tribuna exact contrariul ? Sau mai curand o ingenioasa adaptare la noua situatie a unui om politic ce se teme ca ar putea fi tras maine la raspundere pentru increderea orbeasca intr-un sistem vicios ?

            In Business Week din 16 octombrie 2008 a aparut un articol intitulat „Forget Adam Smith, Whatever Works“ (Uitati-l pe Adam Smith de vreme ce merge si asa). Adica sa uitam teoria mainii invizibile ce, in chip miraculos, ar regla nu numai schimbul de marfuri, ci si toate greselile, exagerarile si smecheriile celor ce manipuleaza banii cetatenilor. Iar in locul ei sa punem gandirea conducatorului chinez Deng Xiaoping : „Nu conteaza daca pisica e neagra sau alba, important e daca ea prinde soareci“. Deocamdata insa in acest an bancile au fost departe de a prinde „soareci“, ci s-au infundat pana la gat in credite numite acum „toxice“, adica au fost ele mancate de soareci. Ceeace ne indeamna sa citam pasaje din cateva articole aparute zilele aste ale unor personalitati. Nu de altceva, dar s-ar putea sa fie util sau amuzant sa ni le reamintim peste cateva luni…

            Vladimir Putin, primul ministru al Rusiei, intr-o cuvantare tinuta la Novosibirsk la 22 octombrie a.c. a spus ca daca o banca privata accepta sa ia bani din partea statului, „ea, intr-o anumita masura, nu mai este o banca comerciala, ci actioneaza ca agent al guvernului“. Cu alte cuvinte cele mai mari banci comerciale ale Rusiei trebuie sa inceteze a mai lucra avand in vedere doar interesele lor „egoiste“, asa cum e regula in afaceri, ci sa devina „insotitorii politicii statului. Iar statul este interesat cu asigurarea cu bani a tuturor participantilor la procesul economic, a bancilor, a economiei reale, a populatiei. Felul in care bancile vor credita alte banci va depinde de acum inainte de conditiile in care statul le va acorda fondurile necesare“.

            Philippe Douste-Blazy, fost ministru de externe al Frantei in guvernul de dreapta al lui De Villepin si actual secretar-general adjunct al ONU, si-a insusit prompt tonul presedintelui francez : „O paralela simpla, dar percutanta : 2.000 miliarde dolari stransi in doar cateva zile pentru a salva cateva banci, dar abia 100 miliarde dolari este ajutorul acordat desvoltarii, cand 150 miliarde ar fi fost deajuns pentru a asigura sanatatea si hrana unui miliard de oameni. Iar criza risca sa loveasca de doua ori tarilor cele mai sarace, atat franand comertul lor, cat si reducand contributia tarilor donatoare. Miliardele acordate bancilor nu sunt destinate lor.“

            Allen Greenspan , care timp de 19 ani a fost in fruntea Bancii Federale americane, a recunoscut zilele trecute in fata unei comisii a Congresului SUA ca „a facut o gresala in timp ce era presedinte, considerand ca bancile sunt capabile singure sa asigure corectitudinea operatiilor financiare“. Tot el a marturisit ca „nu intelege ce se petrece acum cu sistemul financiar“.

            Ulrich Beck, profesor de sociologie la Universitatea din München si la London School of Economics scrie : „De pe o zi pe alta, economia de piata, al carui misionar devenise Occidentul, a devenit o fictiune. El atrasese aversiunea impotriva comunismului si tinerea la distanta a sistemului chinez actual. Cu mult zel bancherii (numiti in popor „bancsterii“) cer acum sa le se nationalizeze pierderile. Oare modelul chinez al economiei socialiste de piata, ironizat si diabolizat, dar temut, va patrunde in cercurile anglo-saxone ale lui „laisser-faire“ ?  

            Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, declara in ajunul intalnirii Asia-Europa (ASEM) ce are loc la Peking intre 24-25 octombrie, ca „spera in contributia importanta a Chinei la solutionarea crizei financiare. Este o mare ocazie pentru China de a demonstra simtul sau de responsabilitate“. In materie de „simt de responsabilitate“, Barroso se pricepe, caci el este cel ce pana de curand a facut presiuni constante asupra tarilor din estul Europei de a privatiza la maximum si a ridica orice reglementari in activitatea bancara.

            Arnaud Montebourg, fruntas al partidului socialist francez, scrie in Le Monde (20.0ct. 2008) : „Aceasta criza este, de la caderea zidului de la Berlin, cea mai mare infrangere pe care a suferit-o o ideologie, cu intreg cortegiul sau de minciuni si propaganda. Este un fel de cadere a zidului de la Berlin al capitalismului liberal si globalizat, al liberului schimb, al pietei libere si a refuzului indarjit de a accepta interventia politicului in economie“. (…) „Trebuie sa ne imaginam un alt mod de finantare a economiei. E normal ca si intr-o economie de piata unele sectoare sa fie supuse statului, atunci cand sectorul privat se dovedeste incapabil sa-si indeplineasca obligatiile. Ar fi deci sanatos sa conferim unor institutii fara scop lucrativ (non profit) distribuirea creditelor. Un serviciu public al creditului, condus de pilda de CEC, o institutie solida care s-a tinut departe de speculatii financiare, ar putea deci raspunde nevoilor de finantare a economiei“.       

            Alain Badiou, filosof si scriitor, scrie in „Le Monde“ (17.10.2008) : „S-a vorbit deseori in aceste zile de „economia reala“(productia de bunuri), opusa „economiei virtuale (speculatiile) dela care ar veni tot raul. Este o distinctie absurda, caci capitalismul financiar este, de cinci secole, parte componenta a capitalismului in general. Revenirea la „real“ nu poate fi deci trecerea de la speculatia „irationala“ a bancilor,  la productia sanatoasa a fabricilor. In realitate capitalismul este un banditism, irational in esenta si devastator in perspectiva. Cele cateva decenii de prosperitate, salbatic inegalitare, el a facut sa-i fie platite prin criza in decursul carora au disparut cantitati astronomice de valori, prin expeditii sangeroase de pedepsire in zonele pe care le-a socotit periculoase, prin razboaie in care se intrema. (…) Un sistem ce pune organizarea vietii colective in slujba tendintelor cele mai josnice, pofta de bani, rivalitate, egoism. Putem oare vorbi de „democratie“ atunci cand conducatorii statelor au devenit servitorii acapararii financiare private? Si care afirma ca nu au bani pentru asigurarile sociale, dar gasesc imediat miliardele pentru a umple golurile in bilantul bancilor?“.

            As putea continua cu citatele din declaratii si articole ce fac esentialul emisiunilor TV si ale presei saptamanale si cotidiene. Dar deja se anunta inchiderea primelor fabrici de automobile in Germania si Franta, precum si reducerea productiei siderurgice din acest motiv, cu punerea in somaj tehnic a mii de salariati. Asta nu mai e criza financiara, ci una din consecintele ei. Toate astea insa au loc in Occident, dar in Romania urmarile crizei inca nu au ajuns deocamdata a se face simtite. Sa nu fie oare departe momentul cand vom auzi ca se va solicita renationalizarea unor intreprinderi ?