Posts Tagged ‘URSS’

O comemorare

February 1, 2014

Ziua de 27 ianuarie este data unei duble comemorari:  a holocaustului evreilor cazuti victima nazismului german  si a eliberarii orasului Leningrad din blocada prin care armata germana a ucis prin infomentare cca. un milion de locuitori. Pentru prima comemorare, ziua a fost aleasa deoarece in ianuarie 1945 armata rosie a eliberat lagarul de exterminare de la Ausschwitz. Cea de a doua, mult mai putin cunoscuta , aminteste de incheierea uneia dintre cele mai sinistre pagini ale celui de al doilea razboi mondial: spargerea in ziua de 27 ianuarie 1944 a incercuirii celui de al doilea oras al Rusiei, cu o populatie de peste trei milioane locuitori.

Ca un gest de rara de apreciere a rezistentei  eroice a orasului ce poarta acum numele de Sankt Petersburg,  Bundestagul  german a invitat acum, la Berlin, la sedinta de comemorare a celor 70 de ani de la data ridicarii asediului, pe scriitorul rus Daniil Granin, care la varsta de 95 de ani este unul dintre putinii supravietuitori ai acestei groaznice blocade.  In cuvantarea rostita de el,  a fost amintita situatia disperata a civililor inchisi intr-un oras complet  nepregatit pentru a suporta un asediu. In cele ce urmeaza voi reda pe scurt impresionanta cuvantare a lui Daniil Granin.

La nici trei luni de la invazia diviziilor germane, se inchisese complet inelul in jurul marelui oras de pe Neva. Populatia lui sporise considerabil in ultimele zile, cu locuitorii altor orase si sate ce se refugiau aici de teama dusmanului.  Lipsa de alimente si de combustibil a impus imediat introducerea de autoritati a distribuirii painii pe cartela: 500 grame pentru muncitori si 300 grame pentru salariati in septembrie, ratie care in noiembrie a ajuns la 250 gr. zilnic pentru muncitori si 125 grame, adica o felie subtire de paine,  pentru salariati si copii. Treptat au iesit din functie alimentarea cu apa, canalizarea, transporturile, lumina si incalzirea. Si atunci a inceput iarna, una dintre cele mai cumplite, cu temperaturi de minus 30-35 grade.

Comandamentul  german stia ce se petrece in oras si atunci a luat hotararea sa nu dea atacul de cucerire a orasului, caci in luptele de strada pierderile ar fi fost prea mari. S-a preferat sa se duca un razboi de transee, cu bombardarea zilnica a strazilor, asteptand ca locuitorii sa moara treptat de foame. Ceeace i-ar fi scutit si de hranirea lor dupa o eventuala cucerire a orasului.  Deja in luna octombrie au murit 6000 de oameni de distrofie, in noiembrie – zece mii, in luna decembrie – 40.000, iar in februarie au murit zilnic trei mii cinci sute.  Iar acest sfarsit prin inanitie a continuat, luna de luna, timp de 900 de zile. Oamenii cautau disperati ceva de mancare: se razuia faina cu care se lipisera tapetele in camere, se fierbea orice cordon de piele, in laboratoare se distila firnisul. Se mancasera toate pisicile, toti cainii si, in cele din urma, se ajunsese la cazuri de canibalism. Apa se scotea cu galetile din fluviul Neva, spargand copci in gheata groasa, iar cei ce nu mai erau capabili de asa ceva, topeau zapada in sobe de fier, incalzite cu lemnul parchetului sau mobilei. Aparuse o piata de bursa neagra la care se vindea o bucatica de zahar, o cutiuta cu arpacas, ce se plateau cu un palton de blana sau cu tacamuri de argint. Dealungul strazilor zaceau cadavrele celor morti, infasurate in cearsaf, caci rudele nu mai aveau forta sa sape pentru a-i ingropa. Unii ii mai tarau cu sania pana la cimitir, unde cadavrele inghetate erau stivuite.

Cand gheata lacului Ladoga a devenit suficient de groasa, au inceput sa circule pe ea – zi si noapte – camioane cu care se putea u evacua femeile, copiii si bolnavii din oras si se puteau aduce ceva alimente. Dar traseul pe gheata era supus bombardarii cu tunurile, ducand la scufundarea unor camioane pline.Totusi, in felul acesta au putut fi evacuati 376.000 oameni din oras. In acelasi timp in oras a renascut un puternic simt al ajutorarii reciproce, al milei pentru necunoscuti aflati in mare nevoie. Uneori o ceasca de apa calda putea salva viata unui om. Daniil Granin, pe atunci soldat in oras, povesteste ca una dintre cele mai  grele momente din viata lui a fost cand, la inceputul lunei mai, a trebuit cu camarazii lui, sa incarce in camioane cadavrele stivuite intreaga iarna pentru a fi ingropate intr-o imensa groapa comuna.

Dupa razboi, asediul Leningradului a fost pentru intreaga Rusie unul dintre cele mai sumbre, dar si mai eroice momente ale celui de al doilea razboi mondial. Granin rosteste acum de la tribuna parlamentului german cuvintele memorabile: „Eu, care ca soldat am luptat in prima linie pe frontul Leningradului, nu am putut ierta mult timp germanilor ca timp de 900 de zile au chinuit si ucis populatia civila a orasului. Iar nu cu arma in mana, ci prin crearea de conditii subumane de trai. Acesta a fost nazismul  in forma sa cea mai lipsita de onoare . Aceasta stare de amaraciune nu mai este astazi decat o amintire. Cand in 1956, deci dupa razboi, am venit pentru prima oara in Germania, invitat de editura ce mi-a publicat o carte, pe zidurile Reichstagului puteau fi inca citite inscriptiile soldatilor nostri, printre care si aceasta: „Germania, noi am venit la tine, pentru ca niciodata sa nu mai vii la noi!”. Anii trec, am acum prieteni in Germania, mi s-au tradus multe carti aici. Mi-am dat seama ca ura  este un sentiment ce duce la impas. Mi-a devenit clar ca multe trebuie sa se ierte, dar nu se pot uita. Ura nu are viitor, este contraproductiva. Patru ani pe front m-au invatat ca orice razboi  e murdar si plin de sange.  Dar trebuie sa pastram amintirea a milioanelor de morti, a milioanelor de soldati ucisi. Aproape toti camarazii mei de regiment au murit, fara sa stie daca Leningradul  va rezista, daca tara va iesi  victorioasa din razboi. Ei au murit cu sentimentul  esecului. Acum este ca si cum le-as comunica ca ei nu si-au lasat viata degeaba. Exista un spatiu sacru in care omul regaseste compatimirea,  spiritualitatea si minunea dragostei , in care la urma urmelor triumfa nu violenta, ci dreptatea”.

O noua ipoteza despre fortele ce au contribuit la rasturnarea regimului ceausist

November 16, 2013

Cred ca putini cunosc publicatia „Vitralii – Lumini si Umbre“, care are pe coperta precizarea ca este revista veteranilor din Serviciile Romane de Informatii, adica a fostilor lucratori ai celebrei Securitati. Recent am aflat si eu de posibilitatea de a fi citita online (www.acmrr-sri.ro). Ea este interesanta deoarece, pe de o parte, contine aproape in fiecare numar relatari despre felul in care au fost abordate, cu decenii in urma, de cadrele securitatii, unele cazuri dificile despre care populatia nu stia nimic sau cate ceva doar din zvonuri, iar pe de alta parte, deoarece – fiind editata de Asociatia cadrelor militare in rezerva si in retragere din Serviciul Roman de Informatii – permite a se cunoaste cu aproximatie orientarile politice trasate de conducerea actuala a SRI consiliului editorial. Acest din urma aspect m-a indeamnat sa citesc cu atentie si cu oarecare surpriza ultimul numar al revistei (septembrie – octombrie 2013). Care este nota generala ce strabate articolele publicate acum?
Mai intai intalnim un interviu al generalului Neagu Cosma, luat probabil mai demult, deoarece acesta este decedat de cativa ani. Articolul se numeste „Amintiri in fata invaziei“. M-am intrebat : oare despre ce invazie o fi vorba?. Nu despre navala turcilor sau ungurilor era vorba, ci despre o presupusa invazie a trupelor sovietice in 1968, la doua saptamani dupa ce acestea intrasera in Cehoslovacia. Se stie ca in Cehoslovacia, ca si in Ungaria in 1956, trupelor sovietice li se daduse ordin sa patrunda intr-o tara socialista deoarece conducerile tarilor respective faceau declaratii ca vor sa paraseasca CAER si Pactul de la Varsovia. Nimic din asa ceva insa nu se regasea in politica Romaniei, care a ramas in ambele organizatii pana in 1990. Gravele greseli ale lui Hrusciov si ale lui Brejnev prin invadarea celor doua tari, ar fi fost mult amplificate printr-un atac nejustificat si asupra Romaniei. Cuprins de un elan nationalist, generalul spune ca rusii ar fi trebuit intampinati nu cu flori, cum a facut Kadar in Ungaria sau Dubcek in Cehoslovacia, ci cu gloante. Dansul mai adaoga ca a combate CIA americana sau KGB-ul sovietic, pentru Securitate avea aceiasi importanta. Si adaoga: „La noi s-a lucrat apoi foarte intens pentru a inlatura oamenii Moscovei si ai satelitilor ei“. Nu trebuie insa uitat ca in toate discursurile lui Ceausescu se sublinia pe atunci necesitatea strangerii legaturilor fratesti intre toate tarile socialiste. De ce oare se faceau atunci prin dos pregatiri pentru un razboi de aparare a patriei de bolsevici?
In acelasi numar se intalneste un articol al Lt-col. Ioan Micle : „Copilul cu buchetul de flori“. Copilul ce intampinase trupele maghiare cu flori la intrarea in Ardealul de nord in 1940, era un ungur, care apoi si-a schimbat putin numele si a devenit roman si sef al Inspectoratului Maramures al MAI. Ei bine, acest individ, impreuna cu directorul general al Combinatului Baia Mare, s-au dovedit ca erau … spioni sovietici. Demascati, ei au fost, nu arestati, ci – intr-un fel – promovati: unul sef al Securitatii Sighisoara, iar celalalt ca…sef de personal in Ministerul Minelor si Geologiei. Incepe sa miroasa a complot…
Un articol semnificativ este „Rolul sovieticilor in revolutia romana“ de prof. univ. Cristian Troncota. In acest articol abunda informatii despre decembrie 1989, precum : „Tara era plina de agenti straini“, „Sovieticii au fost bine organizati informativ la noi. Ei aveau conditii aici, eram sub controlul lor“. Iar generalul Victor Atanasie Stanculescu ii marturiseste lui Troncota, din inchisoare, la 15 aprilie 2013 : „La finele lui decembrie 1989 au intrat in tara 4000 de turisti-neturisti rusi, care au stat aici pana in luna octombrie 1990“. Acestia se bazau – spune dl. general, fost ministru al apararii – pe 25 de generali cu studii in URSS in frunte cu generalul N. Militaru. Dar, ma intreb eu: Ce actiuni de spionaj mai putea face gen. Militaru, cand fusese scos la pensie din 1984, iar si mai inainte fusese adjunct al ministrului la Min. Constructiilor? Cum de nu i-a dibuit Securitatea pe cei 4000 de rusi, despre care aflam ca au stat in Romania zece luni (pana in octombrie 1990)? Unde dormeau, unde mancau etc ? Dl. general ne da insa explicatia: pentru o supraveghere operativa, securitatea a fost depasita de numarul mare de agenti straini. Autorul articolului (Troncota) afirma ca generalul Militaru, care „primea ordine si planuri de la Moscova“ este responsabil de moartea celor peste o mie de tineri in revolutia din decembrie. Tot el mai afirma: „Schimbarea gen. Stanculescu de catre Ion Iliescu din functia de ministru al apararii este evident o directiva politica prosovietica.“
In fine inca un articol in acelasi ton, este interviul dat de general-colonelul Constantin Olteanu istoricului Alex.-Mihai Stoenescu. Aflam cu surpriza ca unii politicieni de frunte ai regimului (gen. Olteanu era in ultimul timp membru al Comitetului Politic Executiv al PCR) stiau de existenta acestor „rezidenti ai GRU“ si taceau din gura. Olteanu se intreaba de ce o fi murit gen. Milea, care si el era in relatii cu rusii. Sau despre soarta generalului Nicolescu, adj. al Ministrului Apararii timp de 20 de ani, care si el era un fel de spion sovietic.
Citind declaratiile de mai sus, ma intreb ce se doreste oare cu aceste senzationale dezvaluiri? In numerele trecute din „Vitralii“ se mai vorbea de cativa turisti straini surprinsi de militie in decembrie 1989 pe la Resita sau Pitesti, dar in numai cateva luni numarul lor a crescut la 4.000! Prezenta activa sau pasiva a unor agenti straini in timpul evenimentelor din decembrie, ar trebui sa fie apreciata ca un element istoric pozitiv, in conditiile in care acestia i-ar fi ajutat pe romani sa scape de regimul impus de Ceausescu. Dar tonul acestor articole nu vadeste asta, ci dorinta de a pune intreaga desfasurare a rasturnarii de regim pe seama unor ordine venite din strainatate, iar nu ca urmare a indignarii poporului. Nici un cuvant nu se rosteste ca s-ar putea ca si serviciile secrete americane sa-si fi adus o contributie. Pentru doborarea lui Ceausescu, de „vina“ e in primul rand Gorbaciov si bolsevicii lui. Uneori insa dl. Troncota mai recunoaste ca fiind vinovata si „banda dominata de comunistii prosovietici instalata la conducerea tarii dupa fuga Ceausestilor“. Un asemenea limbaj nu am mai intalnit de pe vremea cand „intelectualii lui Basescu“ ii faureau acestuia un monument virtual, avand ca postament stergerea din istorie prin compromitere a celor doi presedinti care l-au precedat.
Judecand doar dupa acest numar al revistei, mi se pare ca in el se aduce o contributie la campania antiruseasca si anticomunista a lui Vadimir Tismaneanu & Comp. Responsabilitatea ofiterilor superiori din Armata si din Securitate pentru cele intamplate in ultimele zile ale lunii decembrie 1989 se dilueaza, se evapora, caci atat ei, cat si trupa primisera ordin de a ramane in cazarmi. Pe strada circulau probabil doar „turistii“ rusi. Daca aceaste dezvaluiri ar fi aparut acum 23 de ani, ar fi fost ridicole si neluate in serios. S-au scris numeroase carti despre evenimentele din acele zile, avand ca autori participanti activi la ele. In nici una din ele nu apare nimic care sa indreptateasca ipoteza unei masive participari sovietice la rasturnarea regimului ceausist. Dar astazi, cand in aer pluteste reintoarcerea la spiritul razboiului rece, atitudinea revistei mi se pare tendentioasa si urmarind alte scopuri decat cele marturisibile.

Rusia de azi si calea ei originala

April 6, 2013

Am urmarit cu curiozitate felul in care in Rusia s-a desfasurat tranzitia de la comunismul sovietic la capitalismul moscovit. Indata dupa prabusirea Uniunii Sovietice s-a trecut – sub indrumarea activa a neoliberalilor americani – la punerea bazei democratiei de tip occidental. Esecul a fost total, in locul bunei stari asteptate venind terapia de soc, saracia, criminalitatea si imbogatirea nerusinata a unei subtiri paturi de asa zisi oligarhi. Dramaticul deceniu 90 a facut ca majoritatii populatiei sa-i treaca pofta de experimente “democratice” si a permis ca, odata cu instalarea lui Putin la Kremlin, viata sa-si gaseasca un fagas de relativa stabilitate. Avansurile facute Statelor Unite de tanarul presedinte al Rusiei dupa atacul terorist din 11 septembrie 2001, nu au fost insa recompensate. Din contra, George W. Bush a fortat admiterea in NATO a tarilor din Europa de rasarit si a sprijinit fortele politice adversare Moscovei din fostele republici unionale, devenite independente. Caracteristica a fost revolutia portocalie din Ucraina de la sfarsitul anului 2004, cand sute de mii de oameni au demonstrat la Kiev impotriva pretinsei falsificari a alegerilor, manifestatie puternic sustinuta de guvernele occidentale si de ONG-uri cu finantare de peste ocean. La putere au venit atunci niste politicieni (Iuscenko si Timosenko) grabiti sa introduca Ucraina in NATO si UE, odata cu slabirea legaturilor seculare cu Rusia. Experiment sortit esecului odata cu castigarea alegerilor de Ianukovici, om realist, dar prezentat in mod eronat in presa vestica drept om al Moscovei.

Cand in occident, acum patru ani si ceva, a izbucnit criza economico-financiara, atractivitatea modelului occidental a scazut si mai mult in ochii celor de la Kremlin. Ideea unei Rusii, tara imensa, cu un trecut de glorie, cu nenumarate bogatii naturale, cu o cultura si o religie aparte, nu poate avea decat un drum propriu, original, pare ca a prins solide radacini acolo. La care se adaoga convingerea tacuta ca progresul acestui popor nu poate fi asigurat decat de o conducere de mana forte, conditie asigurata acum de Putin si de o majoritate parlamentara confortabila. Ceeace se impaca destul de bine cu noul capitalism rusesc, de altfel destul de salbatec inca.

Pentru consolidarea acestei idei nimic nu este mai oportun decat reinvierea unor traditii mai vechi sau mai noi, abandonate de comunism sau chiar in ultimele doua decenii. S-au redeschis toate bisericile, iar la slujbele pravoslavnice participa cu evlavie presedintele tarii si membrii guvernului, fosti comunisti. Ultimul tar, Nicolae al II-lea, a fost ridicat la rangul de sfant al bisericii ruse. Se intentioneaza ca in armata sa se introduca preotii militari, ceeace va permite si gasirea unei ocupatii pentru miile de absolventi ai seminariilor teologice. S-a reintrodus ca imn de stat fostul imn sovietic, bineinteles cu un text putin schimbat, etc. etc.

Recent presedintele Vladimir Putin a semnat un ucaz prin care se introduce titlul de Erou al Muncii Federatiei Ruse, in care se precizeaza ca titlul se va acorda acelor cetateni “ce au dat dovada de rezultate si merite deosebite in munca fata de stat si de popor, in domeniile activitatii de stat, sociale si economice, avand ca tel asigurarea bunei stari si infloririi Rusiei”. Primul ministru Dmitrii Medvedev a declarat ca partidul “Rusia Unita” aflat la putere, este in deplina masura “sa stabileasca cine merita sa primeasca aceasta distinctie de onoare”.

Este vorba in realitate despre reintroducerea titlului de Erou al Muncii Socialiste, abrogat in 1991, odata cu disparitia URSS. Numai ca, in conditiile actuale, atat caracterul muncii, cat si principiul acordarii acestei rasplate, sunt diferite. In sistemul sovietic munca era inscrisa in sistemul productiei planificate si al ideologiei socialiste. Titlul de erou, cu privilegiile ce decurgeau din asta, era dat de stat atat unor muncitori, cat si unor oameni de stiinta sau de cultura. Rusia de astazi este o tara capitalista. Iar intr-o tara capitalista recompensarea cantitatii si calitatii muncii nu se face cu o medalie, ci prin posibilitatea individului, mai mare sau mai mica, de a beneficia – prin intermediul pietii – de bunuri si servicii. Conform statisticii, in Rusia de azi 58% din munca economic activa se desfasoara in domeniul serviciilor. Este ceva mai putin decat in cele mai dezvoltate tari occidentale, dar de cateva ori mai mult decat in Rusia sovietica. Dar inseamna oare ca acum vor putea fi decorati de stat cei mai iscusiti investori, cei mai dibaci bancheri, cei mai vrednici sefi de restaurante sau de hoteluri private? Toti acestia nu au nevoie de nici o decoratie, caci ei sunt rasplatiti (sau nu) de “mana invizibila” a lui Adam Smith. De ce totusi recurge conducerea ruseasca la acest truc? Probabil pentru ca electoratul ei de baza (salariatii bugetari, muncitorii intreprinderilor de stat sau cu participare majoritara de stat) simte nevoia mentinerii principiului recompensarii sociale, de colectivitate, a muncii. Pentru toate aceste milioane de oameni statul, chiar in noile conditii, mai inseamna inca ceva in privinta obligatiilor lui fata de cei ce muncesc. Titlul de erou al muncii, desi neadecvat realitatilor capitaliste, serveste la pastrarea de catre unii a iluziei ca a mai ramas ceva inca viu dintr-un sistem care nu se caracteriza totusi doar prin lipsuri si abuzuri.

ACUM 65 DE ANI…

May 8, 2010

Cel de al doilea razboi mondial, de la terminarea caruia se implinesc 65 de ani, a fost cel mai ucigator conflict din istoria omenirii. Atunci s-au folosit pentru prima oara nu numai noi arme de distrugere in masa, ci – pe langa trupele combatante – aproape in egala masura a fost afectata si populatia civila

 (vezi : http://www.secondworldwar.co.uk ; crdp.ac-reims.fr/memoire ; www.historyplace.com/worldwar2/timeline s.a.)

Date statistice aproximative arata ca in acel razboi au murit cca. 60 milioane persoane , din care :

–        in fosta Uniune Sovietica : 8.668.000 militari si 16.900.000 civili;

–        in China : 1.340.000 militari si 10.000.000 civili ;

–        in Germania : 3.280.000 militari si 3.810.000 civili ;

–        in Polonia : 850.000 militari si 6.000.000 civili

–        in Japonia : 1.506.000 militari si 300.000 civili ;

–        in Jugoslavia : 300.000 militari si 1.400.000 civili ;

–        in ROMANIA : 520.000 militari (din care 355.000 soldati – numai in razboiul din rasarit) si 465.000 civili;

–        in Franta : 340.000 militari si 470.000 civili ;

–        in Marea Britanie : 326.000 militari si 62.000 civili

–        in Statele Unite ale Americii : 295.000 militari. 

            Germania este una dintre putinele tari invinse in cel de al doilea razboi mondial (poate unica), care nu numai ca si-a asumat vinovatia, dar a si depus un efort notabil pentru a-si recastiga increderea internationala de tara democratica. O asemenea staruitoare si indelungata solicitare a constiintelor nu s-a intreprins nici in Austria, nici in Japonia, nici in alte tari europene care, intr-un moment sau altul, erau aliate cu Germania hitlerista pentru un razboi de la care asteptau sa participe la impartirea pradei in caz de victorie.

            La 6 iunie 2004, cancelarul de pe atunci al Germaniei, H. Schroeder a tinut un discurs in care, printre altele, a spus : “Noi germanii stim cine sunt autorii criminali ai razboiului. Suntem constienti si ne asumam raspunderea ce ne revine in fata istoriei (…) Cimitirele militare si cicatricile razboiului impun tuturor popoarelor europene si indeosebi poporului german datoria de a se opune rasismului, antisemitismului si ideologiilor totalitare. Obiectivele democratice la care aspiram sunt libertatea, dreptatea si o viata pasnica si demna pentru toti, fara ura religioasa, fara aroganta nationala sau orbire politica.(…) Zdrobirea dictaturii hitleristea fost opera comuna a aliatilor de la vest si de la est. Noi nu uitam milioanele de persoane victime ale nazismului in Europa de rasarit, nici pe cei din tarile aliantei occidentale, nici pe soldatii rusi ce si-au dat viata pentru eliberarea patriei lor.Generatia mea a crescut in umbra dictaturii hitleriste. Abia acum 4 ani familia mea a aflat unde este in Romania mormantul soldatului Schroeder, tatal meu. Eu nu l-am cunoscut niciodata.”

            Cuvinte asemanatoare au fost rostite si de unii sefi ai marilor state aliate in razboiul contra hitlerismului. Dar cu aceasta ocazie s-au auzit si alte voci ce dovedesc ca pentru unii razboiul rece nu s-a terminat. Ei doresc o rescriere a istoriei pentru a-i da o interpretare conforma cerintelor politice ale momentului. Astfel in unele tari baltice au luat fiinta asociatii ale fostilor membri ai trupelor SS, iar unora dintre “eroii” lituanieni sau letoni cazuti in lupta pentru gloria lui Hitler li s-au ridicat monumente. In Ungaria este proslavita memoria amiralului Horthy , dictator fascist ce a ramas fidel pana la moarte celui care daruise Ungariei jumatate din Ardeal. In Romania s-au ridicat pana nu demult busturi in onoarea maresalului Antonescu, om politic care, nesilit de nimeni, a implicat tara in cel mai distrugator razboi, numai pentru a-si satisface ambitiile si vanitatea. Asupra memoriei lui apasa nu numai sacrificiul inutil a sute de mii de vieti, dar si efectele economice dezastruoase ce au napastuit ani de zile tara dupa razboi. Comemorarii lui Antonescu i s-a pus capat numai in urma protestelor din Israel din partea celor care au avut de indurat teroarea si deportarea pe criterii rasiale din ordinul maresalului.

            In presa romaneasca si in unele bloguri nu putea sa nu se auda vocea unor nostalgici ai anilor cand trupele romane mureau la Stalingrad “in lupta cu hidra bolsevica”. Se scrie astfel ca in  aceasta zi la Moscova s-a comemorat “victoria blestemului comunist”. Facandu-se uitat faptul  ca inca din 1962 Romania a dus o politica independenta de cea a Kremlinului, uitand probabil si ca la conducerea Rusiei nu mai este partidul comunist, se scrie ca “Rusia ne-ar lua oricand inapoi in sfera ei de influenta daca i s-ar permite”. Li se reproseaza liderilor europeni ca “s-au dus la Moscova ca sa aniverseze victoria lui Stalin, unde au dat mana si cu Putin, “fost agent KGB”.

            Cele de mai sus arata ca mai sunt inca fundamentalisti fanatici ai fascismului, convinsi ca romanii trebuiau sa lupte pana la unul pe strazile Bucurestilor in august 1944, asa cum au facut cei din organizatia “sagetile de foc” la Budapesta sau nazistii inraiti pe strazile Berlinului. Spiritul inculcat romanilor in ultimii 15 ani face insa ca mai nimeni sa nu se revolte citind elucubratiile extremistilor de dreapta. In schimb, cu prilejul zilei de 8 mai nu s-a vazut nici o condamnare a celor care au trimis diviziile romanesti pe malurile Volgai la Stalingrad, nu s-a pomenit nimic despre cei 20.000 de oameni culesi de pe strazile Odesei si spanzurati ca “evrei si comunisti” de felinare in octombrie 1941 ca represalii pentru aruncarea in aer a comandamentului roman din oras, nici vre-un articol care sa reaminteasca de miile de evrei-romani ce au pierit in lagarele din Transnistria, teritoriu aflat atunci sub administratie romaneasca. Despre aceste atrocitati nu s-a scris nimic nici in timpul lui Ceausescu, caci ar fi fost in contradictie cu spiritul nationalist impus de dictator. Iar ziua de 23 august 1944 si actul de curaj al regelui Mihai ce a permis rasturnarea aliantei cu Germania hitlerista este inca subiect de discutii intre istorici, unii dintre ei considerand ca alternativa de preferat a acestui gest ar fi fost “continuarea rezistentei contra bolsevismului” pe culmile Carpatilor. Istoria continua sa fie rescrisa, dupa bunul plac al unora sau dupa politica la moda.

Una din crimele secolului 20: Katyn

April 6, 2010

Ridicarea si caderea marilor puteri sunt legate de crime impotriva umanitatii. Masacrul de la Katyn, de la care se implinesc zilele acestea 70 de ani, este una dintre sutele de crime de razboi prezentate pe 118 pagini in internet. In aceasta lista figureaza asemenea acte criminale ca de pilda cel din inchisoarea Abu-Graib in care au fost maltratati si ucisi de armata americana prizonieri irakieni, pana la crimele de la Srebenitza, in fosta Iugoslavie, unde mii de civili au fost impuscati fara mila. Dar Katyn, o mica localitate in apropiere de Smolensk, este simbolul unei crime fara precedent in istoria celui de al doilea razboi mondial, atat prin felul, cat si prin proportiile ei.

Se stie ca razboiul a inceput la 1 septembrie 1939, prin intrarea trupelor germane in Polonia. Pe 17 septembrie au trecut granita de est si trupele armatei rosii, pecetluind soarta acestei tari. Drept urmare au cazut prizonieri ai armatei sovietice 242.000 soldati si ofiteri polonezi, in buna parte si ca urmare a ordinului dat de maresalul Edward Smygly-Rydz de a nu opune rezistenta trupelor URSS. Majoritatea prizonierilor au fost repartizati ca mana de lucru in industrie, mine si constructii, dar cca. 20.000 militari de profesie au fost stransi in trei lagare speciale ale NKVD: Kozielsk (langa Smolensk), Starobielsk (langa Harkov) si Ostashkov (langa Kalinin). Aici se gaseau 295 generali, coloneli si sub-coloneli, 2080 maiori si capitani, 6049 locotenenti si sublocotenenti. Raspanditi prin alte lagare erau inca cateva mii de ofiteri si subofiteri din trupele de graniceri, politie si justitie militara.

In luna martie 1940, sapte membri ai biroului politic al PCUS al URSS, si anume Stalin, Molotov, Vorosilov, Mikoian, Kalinin, Kaganovici si Beria, au aprobat raportul strict secret no.794, prezentat de comisarului poporului Lavrentii Beria, in care se propunea ca, fara nici un proces, toti acesti militari sa fie lichidati prin impuscare. In perioada dintre 1 aprilie si 15 mai 1940, au fost astfel executati peste 20.000 de ofiteri si soldati polonezi, din care: 4404 – in padurea Katyn de langa lagarul Kozielsk, 3896 – in lagarul Starobielsk, 6287 – in lagarul Ostashkov. Grupe mai mici de militari prizonieri au fost executati in alte lagare sau inchisori. Au scapat cu viata din acest masacru doar 395 de prizonieri de razboi.

Dupa ce trupele germane au ocupat regiunea Smolensk si au descoperit uriasele morminte de la Katyn, propaganda nazista a facut publica crima « regimului iudeo-bolsevic moscovit ». Partea sovietica a negat cu inversunare faptul, atribuind crima armatei hitleriste. Adevarul a fost recunoscut abia la 13 aprilie 1990 de Mihail Gorbaciov, desi si el negase pana atunci fapta. In octombrie 1992, Boris Eltin a pus la dispozitie opiniei publice dovezile ingrozitoarei crime, nu numai de la Katyn, ci si din celelalte lagare. Dupa cativa ani insa accesul la documente a fost oprit, iar cererile de despagubire din partea familiilor, au fost respinse de Curtea suprema de justitie a Rusiei. Dar la Katyn, care a ramas ca simbol al crimelor de razboi, s-a ridicat in 1999 un monument, la care se vor inchina saptamana viitoare primul ministru rus Vladimir Putin si omologul sau polonez Donald Tusk.

Fara comentarii.

Istoria, cruda si nepartinitoare

March 20, 2010

Cand se vorbeste despre istorie, se recunoaste de regula ca ea apasa asupra mentalitatilor prezentului, dar in acelasi timp determina intelegerea identitatii nationale a unui popor. E mai reprezinta si experienta necesara contemporanilor pentru evitarea greselilor comise de predecesori. Nu ne putem desprinde de istorie, dupa cum nu trebuie sa ne lasam subjugati de ea. Lucru valabil si in ceeace priveste Rusia, o tara care timp de 70 de ani a purtat numele de Uniunea Sovietica.

Istoria reala, veritabila a acestei tari a fost mult timp imposibil de scris, nu numai pentru ca cercatatorii nu aveau acces la documentele primare necesare, ci si pentru ca ea a stat in centrul unor vehemente confruntari ideologice, mergand de la apologie la rechizitoriu. Folosirea ei, in timpului razboiului rece, drept instrument de propaganda, fie elogioasa, fie defaimatoare, a adus daune ambelor parti aflate in confruntare. Iar pentru unii aceasta confruntare este departe de a se fi terminat. Am in mana cartea istoricului britanic Richard Overy “Russia’s War. A History of the Soviet Effort: 1941 – 1945” aparuta in 2003. Profesorul de la King’s College din Londra e specialist al celui de al doilea razboi mondial asupra caruia a scris mai multe carti (printre care “De ce au castigat aliatii razboiul?”). Intr-un volum de peste 500 de pagini, el descrie cauzele declansarii razboiului, desfasurarea lui vazuta din ambele parti in conflict si explicarea obiectiva a factorilor ce au contribuit la victoria armatei rosii. Cu cert talent scriitoricesc, autorul ne explica atat pozitia conducerii sovietice, cat si situatia poporului rus in aceasta confruntare decisiva, bazandu-se pe ultimele cercetari ale istoricilor din Rusia si din alte tari. In deosebi el reuseste “sa dea o noua apreciere asupra lui Stalin si a sistemului sau, a fortei si slabiciunii lor.” Intr-o introducere in care se relateaza pe scurt istoria URSS intre 1919 si 1941, sunt aratate premisele create de stat pentru apararea tarii. Urmeaza 7 capitole ale descrierilor fazelor razboiului: Barbarossa sau asaltul germanilor asupra rasaritului; Leningradul si Moscova, metropole intre viata si moarte; lupta din interiorul tarii; incercuirea de la Stalingrad si batalia de la Kursk; inaintarea armatei rosii spre vest si, in fine, cucerirea Berlinului in 1945.

Dupa intreaga descriere de Overy a evenimentelor, nu mai ramane nici o indoiala ca razboiul declansat de Hitler a fost o crima de proportiile holocaustului. Conform unor evaluari destul de precise, razboiul a costat viata la 25 milioane de sovietici, soldati si civili, a distrus 1700 orase, 70.000 sate, 32.000 fabrici, 65.000 kilometri de cale ferata. In prima faza a ostilitatilor, in 1941 si 1942, se punea pur si simplu chestiunea supravietuirii tarii. Este semnificativ detaliul ca armata germana, dela dezlantuirea invaziei pana in momentul ajungerii la cateva zeci de kilometri de Moscova, nu pierduse decat 50.000 soldati. Restul, pana la 7 milioane, au fost ucisi dupa aceea, majoritatea in ultimul an al razboiului. Factorii care au contribuit la rasturnarea situatiei si la obtinerea unei victorii in care nici aliatii occidentali nu mai credeau, sunt – dupa Overy – urmatorii: faurirea de rusi a unei exceptionale industrii de armament care, incepand din 1943, a depasit cantitativ si calitativ, capacitatea de productie a industriei respective germane (pag. 243 si urm.); renuntarea la sistemul ofiterilor politici si reinstalarea puterii de decizie exclusiva a comandantilor militari; invatamintele pe care conducerea armatei sovietice le-a tras din strategia militara germana, indeosebi punerea accentului pe rolul tancurilor; cum Stalin – spre deosebire de Hitler – a inteles ca generalii Jukov, Konev, Rokossovski s.a. se pricep mai bine decat el in planificarea si conducerea operatiilor si, in ultimii trei ani ai razboiului, nu s-a mai amestecat in luarea acestor decizii; cum partidul comunist a reusit, prin “flexibilitate si organizare, dar si prin teroare”, sa mobilizeze efortul popoarelor uriasului imperiu pentru zdrobirea unui adversar extrem de puternic; cum Stalin, prin brutalitatea, dar si prin capacitatea sa de conducator, a reusit sa insufle natiunii convingerea ca el este aparatorul si salvatorul sau; in fine, cum poporul rus, asuprit de secole si extrem de indurator la lipsuri, a reusit sa capete “un simt crescand al initiativei si raspunderii personale”, pe care l-a pus in slujba patriotismului. Capacitatii de rezistenta a rusilor ii aduce Overy un deosebit omagiu: ei “au savarsit lucruri de necrezut”, “o performanta istorica de valoare mondiala in sensul cel mai concret”. La toate acestea trebuie insa adaogat si ajutorul considerabil acordat de Statele Unite, printre care 363.000 camioane si 783.000 tone conserve de carne (pag. 303).

Istoricul britanic evidentiaza ca pactul Molotov-Ribbentrop a fost decisiv pentru incheierea ulterioara de Stalin a aliantei cu puterile democrate, caci el a scos URSS din izolarea in care era tinuta de tarile occidentale, dupa acordul din 1938 de la München al lui Hitler cu Chamberlain si Daladier. El demonteaza sistematic, cu date, si ipoteza hitlerista a razboiului preventiv, conform careia Wehrmachtul ar fi declansat ostilitatile doar pentru a preveni un inevitabil atac sovietic, dar si o alta ipoteza germana, emisa dupa razboi, conform careia nu URSS a castigat razboiul, ci Germania l-a pierdut din cauza megalomaniei nebunesti a lui Hitler. Totodata cartea arata si cealalta fata a starilor de lucruri din URSS, partile sumbre ale regimului de exceptie, pe care a constituit-o uriasa armata a prizonierilor politici din gulaguri supusi muncii fortate.

In incheiere Overy arata cum Stalin si-a atribuit sie-si victoria in “marele razboi de aparare al patriei” si cum l-a izolat pe adevaratul erou al razboiului, maresalul Gheorghi K. Jukov, pentru a putea conduce in continuare nestingherit Uniunea Sovietica, devenita mare putere. O carte dramatica si fascinanta, care pune pe ganduri astazi cand se depun eforturi pentru ca, sub pretextul demitizarii, istoria sa fie rescrisa pentru a fi supusa intereselor politice ale momentului.

CAPITALISM DE STAT SAU ALTCEVA?

March 8, 2010

            Sunt frecvente parerile unor analisti ce considera ca sistemul social-politic ce a luat sfarsit in Rusia si in alte tari din rasaritul Europei cu doua decenii in urma, nu a fost decat un capitalism de stat. Capitalism de stat? Notiunea e veche, semnificand proprietatea statului totala (ca in URSS) sau partiala (ca acum in China) asupra principalelor mijloace de productie, adica a capitalului. Insusi Engels in “Anti-Düring” a sugerat ca este necesara o etapa intermediara, cea a capitalismului de stat , in procesul de trecere de la capitalismul privat la socialism. In 1918 Lenin a imbratisat si el ideea, justificand introducerea NEP ca perioada scurta, dar necesara pentru repunerea pe picioare a economiei distrusa in timpul revolutiei. Social-democratia lasalliana a imbratisat punctul de vedere ca prin nationalizari si prin dirijarea de catre stat a economiei se poate atinge telul final, socialismul, in timp ce o alta parte, a social-democratilor reformisti, au vazut in experimentul sovietic, un capitalism de stat in contradictie cu principiile socialismului. Asa este de pilda fruntasul socialist belgian Emile Vandervelde cu cartea sa “L’Alternative: capitalisme d’Etat ou socialisme democratique?” sau Victor Serge cu volumul “Totalitarisme et capitalisme d’Etat ». Toti acestia prognozau prabusirea comunismului sovietic sub povara propriilor contradictii sau in urma celui de al doilea razboi mondial. Faptul ca asa ceva nu a avut loc a amutit pentru un timp criticile naturii sistemului sovietic. 

Dar dupa prabusirea comunismului in URSS au reaparut parerile ce il reduc la un capitalism de stat impins pana la absurd, cu un patron – statul, care in acelasi timp indeplineste si functiile de bancher, iar ca proletari exploatati – intregul popor. Ipoteza permite sa se dea o explicatie trecerii cu relativa usurinta de la « economia planificata colectivista » la capitalismul de stat in tarile est-europene, ambele avand aceiasi natura, dar are si calitatea  ca mentine neprihanita speranta unei alternative socialiste in sec. XXI, intrucat aceasta nici macar nu a fost experimentata in sec.XX. Asa este de pilda filozoful marxist sloven Slavoj Zizek, ce repeta ca sistemul sovietic nu poate fi evaluat decat ca o forma extrema a capitalismului de stat. La noi aceiasi teorie o sustine Gabriel Chindea care, in publicatia pe internet „blog.revistacultura.ro” din luna ianuarie 2010 publica un articol intitulat “Din nou despre decembrie 1989, dar si despre ce mai ramane sa insemne marxismul astazi”. In el scrie ca dupa revolutia din 1917, societatea rusa avea nevoie de o modernizare rapida, deci de cresterea cu orice pret a mijloacelor de productie. Iar asta presupunea sacrificii  si obliga noul proprietar, statul, la exploatarea fortei de munca, fapt care a dus la instrainarea muncitorului de valorile legitimatoare ale socialismului.  Acumularea surplusului muncii prin mijloace etatiste este insa mai radicala, mai excesiva, decat prin cele private. De aceea sistemul sovietic, care a fost copiat si in Romania si in alte tari, nu era un simplu capitalism de stat, ci un hipercapitalism. Contradictia dintre ideea socialista, ce pune accentul pe satisfacerea nevoilor sociale ale celor multi, si realitatea exploatarii, nedeosebita de cea capitalista, ar fi dus la prabusirea sistemului. 

Teza echivalarii “socialismului real” din URSS si celelalte tari din rasaritul Europei cu sistemul capitalist este ispititoare, deoarece ea presupune ca in fond nimic esential nu s-a schimbat atunci cand patronul, persoana privata, a fost inlocuit cu statul-patron si birocratia sa. In felul acesta stalinismul poate fi respins de cei cu vederi de stanga odata cu capitalismul si astfel ramane neatinsa puritatea conceptului de “socialism” din scrierile lui Marx. Socialism la care deci se poate in continuare visa, deoarece el nici nu a fost macar verificat in practica.

Ipoteza ascunde insa o premisa falsa. Caci daca comunismul a fost doar o forma de capitalism, atunci nu are nici un rost sa refuzam capitalismul privat de astazi, nici sa ne mai batem capul cu gasirea de alternative la el, caci cu toate defectele lui, el este mai bland decat hipercapitalismul, intitulat abuziv drept “socialism real”. Iar daca nici Marx, nici Lenin si nici urmasii lor nu au reusit sa gandeasca si sa faureasca un socialism viabil, atunci inseamna ca e inutil a mai cauta un inlocuitor capitalismului. Capitalismul e deci sfarsitul istoriei, “socialismul” a fost un accident regretabil, nefiind inscris in logica istoriei. Iar comunismul – o utopie, o himera ce trebuie abandonata la lada de gunoi a istoriei. Pe acest rationament, pe lipsa oricarei alternative, se creiaza spiritul de resemnare, un cliseu mult indragit de dreapta. 

La aceasta se poate riposta aratand ca exploatarea, constrangerea fortei de munca, s-a dovedit in istorie necesara atat timp cat domneste raritatea mijloacelor de productie, insuficienta satisfacere a nevoilor populatiei si permanenta amenintare din afara a regimului de forte ce ii doresc disparitia. Ea este insa temporara si nu poate fi extinsa pentru caracterizarea socialismului in intregime. Pe de alta parte dezvoltarea de tip socialist nu presupune birocratizarea puterii. Exploatarea in socialism nu inseamna ca se fura munca, ci ca ceeace se retine se reda producatorului sub forma de investitii in fabrici, drumuri, baraje, scoli, spitale etc. Care nu sunt “pentru stat”, ci pentru majoritatea populatiei. Dar atunci cand omul nu mai intelege cum are loc organizarea sociala, ce se petrece cu munca lui, cand plusvaloarea nu i se mai intoarce in favoarea lui, atunci relatiile de exploatare genereaza instrainare, alienare. In momentul in care acumularea intensiva nu a mai fost vazuta ca se resfrange asupra tuturor, cand ea nu a mai legitimat sistemul in ochii oamenilor, acesta a intrat in criza. 

            Constrangerea fortei de munca pentru a moderniza in ritm rapid prima tara ce se inscrisese pe calea fauririi socialiste, nu este un criteriu suficient pentru caracterizarea unui sistem social-economic. Exploatarea fortei de munca a existat si in feudalism, si in sclavagism. Se neglijeaza insa a se scoate in evidenta un alt criteriu, esential, ce deosebeste capitalismul de socialism: proprietatea asupra fortelor de productie. Transferul, total sau partial, al capitalului si al pamantului din proprietatea privata in cea a intregului popor, prin exproprierea fie pe cale revolutionara, fie printr-o lege adoptata in urma categoricei victorii in alegeri a unui partid socialist, a fost si ramane pasul necesar spre reducerea inegalitatilor strigatoare ale capitalismului. Prin acest act de transfer al mijloacelor de productie i se atribuie in mod fals statului si birocratiei sale functia de noi exploatatori. Nu intamplator acest transfer nu s-a numit “etatizare”, ci “socializare” sau “nationalizare”, caci statul nu este decat un instrument, iar nu obiectivul final al preluarii in proprietate. Este iluzoriu de imaginat ca s-ar fi putut proceda altfel, dispensandu-se de existenta statului, asa cum preconizeaza teoriile anarhiste. Iar imaginea, deseori folosita, a unei birocratii pletorice si acaparatoare, ce s-a instalat ca nou proprietar anonim in locul celui privat, nu corespunde nici ea adevarului. Obiectiv privit, statul socialist nu avea nevoie de un numar mai mare de salariati in aparatul de dirijare, de control, de indrumare etc. decat avea nevoie pana atunci multitudinea de intreprinderi pe care el le preluase in proprietate. Argumentul ca mana invizibila a relatiilor de piata ar conduce si organiza mai eficient societatea decat interventia statului, este contrazisa de crizele distrugatoare de valori si oameni ce zgaltaie periodic capitalismul. 

            Cele de mai sus, ce trebuie reamintite in zgomotul asurzitor pe care il scoate astazi liberalismul, tin sa arate ca asa numitul “socialism real” nu a fost nici un capitalism de stat, nici un hipercapitalism,  ci un sistem original, cu valori proprii, diferite de cele ale capitalismului. Cauzele slabiciunii lui, care au condus la prabusirea cunoscuta, sunt de natura externa si interna, dar asta necesita o analiza separata.

MEDVEDEV SI RUSIA

November 14, 2009

Rusia este o tara cu 143 milioane locuitori, care are o pondere geopolitica enorma datorita a cel putin trei caracteristici: teritoriul ei are cea mai mare suprafata de pe glob; poseda in subsol mari cantitati de gaz metan cu care aprovizioneaza aproape intreaga Europa; este bine dotata cu armament nuclear si cu rachete pentru transportul acestora. De aceste toate se tine seama in cancelariile marilor state ale lumii, dar se pare ca sunt ignorate doar la Bucuresti, atunci cand se discuta cu un aer de superior dispret despre relatiile cu aceasta tara.

Cu prilejul sarbatoririi a 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, presedintele Rusiei, Dmitrii Medvedev, a acordat un interviu revistei germane “Der Spiegel” , in care, printre altele, a spus:

  • Prabusirea URSS este unul din cele mai dramatice evenimente ale sec.20, desi nu a avut efecte la fel de sangeroase ca de pilda revolutia din 1917 sau cel de al 2-lea razboi mondial. Descompunerea statului a zguduit pe toti cei ce traiau in tara, indiferent daca au luat-o drept o catastrofa personala sau o urmare a stapanirii bolsevice. Evenimentul a fost cu adevarat dramatic: un popor care timp de decenii, iar partial chiar timp de secole, a constituit o unitate, s-a trezit brusc in tari diferite, iar legaturile cu rudele si prietenii au fost retezate.
  • In Rusia sunt 50 de milioane de internauti, deci peste o treime din populatie. Eu am un blog in care l-am caracterizat pe Stalin drept criminal. Am primit mii de comentarii, unii multumindu-mi pentru aceasta, dar altii exprimandu-si dezacordul, aratand ca datorita lui Stalin s-a dezvoltat economia, s-au acordat facilitati sociale gratuite, s-a combatut criminalitatea. Dar ca jurist eu spun: lichidarea unui mare numar de cetateni sovietici, sub diverse pretexte, a fost o crima. Este un merit al lui Gorbaciov si a celor din jurul lui ca au avut curajul de a da publicitatii si documente care aruncau o umbra asupra PCUS si a statului. Cei ce considera ca, in ansamblu, Stalin a fost o personalitate pozitiva, sunt azi in Rusia o minoritate.
  • Intr-un recent articol (“Inainte, Rusia!”) am descris ramanerea in urma economica a Rusiei, coruptia, birocratia si tendinta de a invinui strainatatea pentru lipsurile noastre. Suntem insa in curs de a fauri o societate moderna. Cu 18 ani in urma eram niste naivi si multe din sperantele noastre s-au dovedit iluzii. Dar azi suntem mai maturi, stim cum trebuie sa arate tara in viitor si ce loc are ea in lume. Coruptie a existat in Rusia si pe timpul tarilor, ba chiar in perioada sovietica, dar era bine ascunsa. Dupa schimbarea de regim din 1991, ea a inflorit din nou, caci libertatea are si avantaje, si inconveniente. Dar recent am adoptat niste legi cum nu a mai avut Rusia in intreaga sa istorie. Functionarii publici trebuie sa-si publice veniturile, ale lor si a rudelor lor. Am infiintat un consiliu de combatere a coruptiei subordonat direct presedintelui Rusiei.
  • Nu am reusit sa devenim economic independenti de exportul de materii prime. Comertul cu gaz si cu petrol a devenit pentru noi un fel de drog. Materiile prime se cer tot mai mult la export, mai ales cand preturile explodeaza. Iar fluxul de valuta da impresia stabilitatii economice. Nu mai ai nevoie de reforme, cand problemele acute se pot rezolva si fara diversificarea productiei. Dar cred ca am invatat ceva din actuala criza financiara si economica si din greselile facute..
  • In privinta relatiilor cu Putin, noi doi formam un tandem ce functioneaza perfect, desi au fost multi cei ce au prezis ca repede ne vom certa. Desigur ca fiecare dintre noi avem ideile proprii si stilul propriu. Recent Putin a spus ca in 2012, cand vor avea loc noile alegeri prezidentiale, daca poporul ii va considera atractivi ca figuri politice pe Medvedev si pe Putin, atunci ne vom consulta impreuna care dintre noi va candida la postul de presedinte, pentru a nu ne stramtora unul pe altul. Dar el nu a spus, asa cum au afirmat unii, ca presedintele va fi stabilit doar printr-o invoiala intre noi doi.
  • Cele mai mari potentiale nucleare mondiale sunt in mainile Rusiei si Statelor Unite. Fara noi doi nu se poate vorbi de dezarmare nucleara. Acum, cu noua conducere americana, care doreste o lume fara arme atomice, sunt toate conditiile indeplinite pentru a cadea de acord asupra unui nivel minim si asupra definirii masurilor de control. La sfarsitul anului vom putea avea un document pregatit pentru semnare.
  • Vad pericolul ca in Afganistan trupele occidentale sa aiba aceiasi soarta cu cea a trupelor sovietice, care au avut 15.000 morti pana in 1989 cand s-au retras. Daca alianta trupelor occidentala nu va ajuta la faurirea unui stat afgan functional, si nu va reusi sa se obtina stabilitatea, atunci va fi inutil oricate trupe suplimentare s-ar trimite acolo. Colegii nostri americani au apreciat ca alegerile in Afganistan si in Irak  ca un triumf al democratiei. Atunci tot ei ar trebui sa aprecieze cu aceleasi cuvinte si alegerile din Rusia.
  • Dupa disparitia pactului de la Varsovia, noi am sperat la un grad mai inalt de integrare si la o noua definire a rolului Rusiei in Europa. Nimic din cele promise nu s-au indeplinit : ca NATO nu se va extinde fara limita in rasarit si ca se va tine seama de interesele noastre in aceste regiuni. NATO a ramas un bloc militar si are constant rachetele indreptate asupra teritoriului Rusiei. Eu nu doresc nici o contrapondere la NATO, dar avem nevoie de un mecanism universal pentru lamurirea diferentelor de opinii in interiorul Europei. Cat de fragil este sistemul nostru de securitate a aratat-o conflictul cu Geo rgia. Caci acela a fost un conflict european.