Posts Tagged ‘viitorul’

Oare ce ne asteapta in ziua de maine?

October 12, 2013

Din totdeauna oamenii s-u framantat sa descifreze viitorul. In antichitate, preoteasa Pitia din Delfi, la cele mai arzatoare intrebari despre caile de urmat dadea raspunsuri ambigue, ce puteau fi interpretate diferit, dar niciodata nu spunea ca habar nu are. In evul mediu, Nostradamus era un astrolog atat pretuit incat isi permitea sa emita preziceri asupra unor evenimente ce vor avea loc peste secole de la moartea lui. In secolul 20, apropierea unui an cu cifra rotunda (2000), dar si succesele dezvoltarii tehnologiei au dat nastere la o eflorescenta de studii asupra viitorului, care aveau pretentia ca fundamenteaza o noua stiinta: „futurologia“. Prabusirea neasteptata a sistemului sovietic si a regimurilor comuniste in tari ale Europei centrale si de est, a pus o surdina studiilor celor ce credeau in progresul fara obstacole al omenirii si in predictabilitatea evenimentelor legate de asta.  O mai mare prudenta, dar nu o incetare a investigarii viitorului, deoarece elaborarea scenariilor probabile este o obligatie a ocolirii din timp a obstacolelor si a supravietuirii omului, a grupurilor de oameni, a firmelor si a tarilor.

In acest an a aparut o noua carte a lui Lucian Boia intitulata „Sfarsitul occidentului? Spre lumea de maine“ (Ed. Humanitas). Asa cum recunoaste si autorul intr-un interviu, nu este nici o carte stiintifica, nici una de futurologie, ci o carte de popularizare prin  comentarea succinta a unor idei aflate in dezbatere astazi in cercurile intelectuale. Ca in orice carte-eseu ce se doreste un bestseller, iar aceasta performanta i-a reusit, se emit in cele 122 de pagini niste afirmatii care apoi sunt  puse la indoiala si se pun niste intrebari sfredelitoare asupra carora se marturiseste ca nu se poate da raspuns. Se anunta ca traim un moment de cotitura in istoria lumii, ca suntem martorii lumii pe care o cunoastem, dar imediat se precizeaza ca e imposibil sa stim ce-i va urma. Caci istoria – spune autorul – e din ce in ce mai rapida, dar vai!, e insotita de egalizarea lumii. Principiul nevoiei de egalitate sociala a fost  proclamat la 1789 odata revolutia franceza, dar egalizarea de care e vorba in carte inseamna altceva: e vorba de unificarea planetei, cunoasterea reciproca si intrepatrunderea occidentului cu orientul, a diverselor civilizatii care timp de milenii au stat izolate una de alta.  Informatie care nu e deloc noua, caci de decenii se vorbeste despre procesul de globalizare (mondializare) al planetei.

Inca de la primele pagini intalnim idea ce strabate intreg volumul: „Viitorul nu exista, este un spatiu complet alb, pe care urmeaza sa se scrie ceva, dar nu stim ce anume“. Pare o banalitate, dar ea are o anumita semnificatie. Examinand o serie de scenarii posibile, care sunt calificate drept „povesti, de tot felul, despre viitor. Daca nu va fi asa, va fi cu siguranta altfel!“, se adaoga: „Cand combinam toate scenariile care se bat cap in cap, anarhia viitorului nostru virtual devine perfecta. Orice se poate intampla, in toate amestecurile imaginabile“. Cateva pagini mai departe, dupa ce se ironizeaza atat prognozele catastrofice, cat si cele blande, moderate, ale unor experti occidentali, se mai fac cateva proiectii de viitor: „o treptata incetinire a cresterii economice“. Ipoteza posibila „doar daca nu va fi altfel: un alt tip de civilizatie, alte resurse, alte tehnologii, alte cai de urmat“. Pe de alta parte – adaoga autorul – s-ar putea „sa fie o lume mai democratica, s-ar putea insa sa fie mai putin democratica“. „Nu sunt excluse pe viitor nici conflicte majore. (…) N-avem insa nici o asigurare in aceasta privinta“.  In sfarsit se ajunge la un capitol intitulat „Pseudoconcluzii“ in care se repeta: „Nu stim nimic despre viitor: iata concluzia, recunosc, dezamagitoare. Sau stim atat de multe lucruri, si atat de contradictorii, incat e ca si cand n-am sti“. Dezamagit poate fi autorul, dezamagiti sunt insa si cititorii, care se intreaba la inchiderea cartii cu ce informatie utila au ramas din ea.  

Singurul nostru cercetator de valoare al viitorului, Mircea Malita, in cartea sa „Anul 2000“ aparuta in 1969, era de o cu totul alta parere. In primul rand el sustinea ca abordarea cu seriozitate a problematicii viitorului nu poate fi lucrarea unui singur om, ci a unor importante echipe formate din istorici, informaticieni, matematicieni, economisti, sociologi si din specialisti in alte domenii. El spunea ca trebuie inlocuita „o viziune a lumii ca joc indescifrabil de forte oarbe“ prin cea „a unor factori ce pot fi cunoscuti si stapaniti. Miscarea omenirii devine constienta si si capata directie si sens“. „Progresul, concept iluminist, e un far pe calea spre viitor. Progresul e complicarea universului in care traim, gradul de prelucrare pe care il sufera obiectele , nuantarea limbajelor si ascutirea abilitatii lor de a exprima idei, curatirea relatiilor umane de zgura animalica.“  

Nu stiu daca Mircea Malita ar subscrie la randurile scrise atunci, caci multe s-au schimbat in acest rastimp, dar  cartea sa de acum 44 de ani respira optimism. Un optimism cu rezerve si prudente, dar totusi o atitudine increzatoare. Cuceririle stiintifice se rasfrang asupra vietii economice si sociale. Previziunile, oricat de elaborate si fundamentate matematic ar fi, nu sunt insa lucrul principal. Faptele sunt subsumate proceselor, trendurilor de mare amploare, ce se pot intrevedea de pe acum. Cartea lui Lucian Boia in schimb exprima teama de viitor. Ea nu da nici un raspuns la intrebarea din titlu si asta e de inteles. Misterul viitorului, prezentat ca un spatiu opac, plin de necunoscute, este de natura sa sperie omul. Sadirea neincrederii in ziua de maine dezarmeaza si demoralizeaza. Mai bine sa ramana totul ca acum, cu toate suferintele strigatoare din multe parti ale omenirii. Ba chiar sa faurim viitorul copiind trecutul, dupa ce ii vom da o poleiala aurita. Dar sunt motive pentru a privi cu un ochi optimist lumea de maine? Daca suntem fascinati de situatia politica a viitorului, asa cum are tendinta un istoric, temeiuri n-ar prea fi. Dar ceeace isi va pune amprenta decisiva asupra vietii si a comportamentului oamenilor, asupra economiei si politicii, este stiinta. Cine vrea sa dea un raspuns plauzibil la intrebarea care este soarta occidentului, trebuie sa cerceteze capacitatea tarilor ce apartin acestei notiuni geopolitice de a-si mentine superioritatea performantelor stiintifice.

 Si ar mai fi ceva: nevoia omului de utopii, care sa-l insufleteasca in cautarea de alte  orizonturi…

PRIVIND SPRE VIITOR

January 8, 2010

 Am intrat de cateva zile in cel de al doilea deceniu al acestui secol, ceeace poate fi un bun pretext de a investiga viitorul. Nu e vorba de ghicitul in cafea, ci de trecerea in revista a unor opinii, mai recente sau mai vechi, a unor profesionisti ai prospectivei despre problemele cu care se va confrunta lumea in anii ce vin.

Mai intai sa deschidem suplimentul revistei “The Economist” intitulat “The World in 2010”, caiet de 146 de pagini care, de 20 de ani, apare anual in decembrie. El ne asigura ca economia mondiala va iesi in anul viitor din recesiune, dar ca tarile bogate se vor confrunta in continuare cu mari dificultati economice. In Marea Britanie, la alegerile din luna mai, conservatorii vor prelua cu siguranta puterea, iar in Statele Unite, la alegerile de “mid-term” din noiembrie, este posibil ca Obama sa piarda majoritatea in Camera Reprezentantilor. Pe de alta parte in anul 2010 China isi va afirma tot mai puternic rolul in toate problemele globului, de la economie, la schimbarea climei si la diplomatia nucleara. Ea ocupa locul intai pe plan mondial in comertul exterior, depasind Germania si Japonia, si se afirma, alaturi de SUA, drept o noua “natiune indispensabila”. Alt eveniment remarcabil: pe 11 iulie lumea va aclama echipa castigatoere a campionatului mondial de fotbal din Africa de sud. Mai multe tari sud-americane vor sarbatori 200 de ani de la cucerirea independentei. In privinta Romaniei, prognoza revistei britanice este nesigura, caci la data aparitiei nu se cunostea rezultatul alegerilor prezidentiale. Se apreciaza insa ca PIB va creste cu 1%, atingand o valoare pe cap de locuitor de 8.680 US dolari (sau 11.760 US dol. in expresie PPP), iar inflatia va fi de 3,3 %. Se prevede insa un an de proteste populare, ca urmare a restrictiilor impuse de FMI.

O privire mai indepartata este cea aruncata de expertul german prof. Dr. Peter Scholl-Latour. Pentru anul 2020 dansul vede o accentuare a rivalitatii dintre SUA si China, statele Uniunii Europene fiind divizate de partea careia din cele doua puteri sa se situeze. Statele Unite vor dori sa-si accentueze atitudinea de “politist mondial”, dar vor constata ca in aceasta privinta cheltuielile uriase de inarmare nu ajuta la mare lucru. Peste zece ani doua-treimi din populatia globului va locui in mediu urban (astazi traieste in orase doar jumatate din omenire). Printre marile metropole ale lumii va fi Lagos din Nigeria cu 20 milioane locuitori. Urbanizarea atrage dupa sine cresterea criminalitatii unei populatii exasperate de mizerie. Chiar si in Africa de sud va spori amenintator confruntarea intre populatia bogata, alba, si cea saraca, neagra. Rusia va fi ferita de orice conflict militar venit din afara, datorita dotarii exceptionale cu rachere si arme nucleare, dar se vor accentua turburarile interne, indeosebi din sanul celor 20 milioane de musulmani ce traiesc pe teritoriul acestei tari. Federatia rusa va continua sa fie principala sursa de alimentare cu titei si gaze a Europei occidentale. India are un potential imens de oameni, iar cresterea populatiei ei este de doua ori mai mare decat cea a Chinei. In 2045 India va deveni, cu 1,6 miliarde locuitori, cea mai populata tara a lumii, desi are o suprafata locuita de doar o treime din cea a Chinei, dar va fi departe de a o atinge pe aceasta in privinta economiei. Desvoltarea economica a Chinei va duce la tendinte de expansiune a ei spre uriasul spatiu al Siberiei.

In centrul oricarei evaluari a politicii mondiale sta aprecierea atitudinii viitoare a Statelor Unite fata de marile probleme ce vor confrunta lumea. Opinia neoconservatoare a fost exprimata inca cu cativa ani in urma de doua personalitati ale presei americane, William Kristol si Robert Kagan, intr-un articol publicat in „The National Interest“: „Sistemul international actual nu se mai bazeaza pe echilibrul intre mai multe puteri, ci pe hegemonia americana. Institutiile financiare americane au fost create de americani si servesc interesele lor. Sistemul international de securitate se bazeaza pe un ansamblu de aliante care toate sunt conduse de St. Unite. (…) Actuala conjunctura internationala, destul de favorabila, este un rezultat al hegemoniei noastre, si deci orice slabire a influentei americane le-ar permite altora sa organizeze lumea dupa cum le convine : tari ca Rusia si China, daca li s-ar oferi ocazia, ar da sistemului international o cu totul alta configuratie. Hegemonia americana trebuie deci mentinuta tot atat de activ pe cat a fost cucerita. (…) Statele Unite nu urmaresc un interes national marunt si egoist, ci isi afla interesul intr-o ordine internationala favorabila lor.”

Opinia contrara, liberalista, ar fi cea cuprinsa mai demult in cuvintele batranului diplomat George Kennan in interviul publicat in „New York Review of Books“ : „Aceasta planeta nu va putea fi niciodata condusa dintr-un centru politic unic, indiferent cat de mare va fi puterea sa militara.(…) Daca noi, americanii, ne vom considera far al progresului politic si vom da lectii celei mai mari parti a lumii, ar fi lipsit de gandire, pretentios si respins“. Dar mai raspicat exprima acest lucru William Pfaff, editorialist la „International Herald Tribune“ : „Sistemul de aliante faurit de America in timpul razboiului rece, a fost dorit si acceptat de partenerii ei. Odata insa cu prabusirea URSS si evolutia Rusiei si Chinei comuniste spre un regim ce respecta regulile relatiilor internationale, politica St. Unite a pierdut argumentul sau si deci legitimitatea sa s-a diminuat. Sistemul vechi de aliante traieste totusi din elanul sau conceptual, desi si-a pierdut justificarea initiala. Mentinerea acestei politici perimate a devenit unicul obiectiv al politicii americane.(…) Statele Unite sunt sclave ale gandirii lui Woodrow Wilson, care a insuflat natiunii americane convingerea ca aceasta tara a fost creata de Dumnezeu pentru a ghida natiunile lumii pe calea libertatii. Idee reluata de altfel de Madeleine Albright, cand arata ca St. Unite sunt „natiunea indispensabila“ pentru ca „fiind mai inalta, ea vede mai departe”. Dar vechii aliati, care mult timp au fost beneficiarii protectiei americane, au inceput sa o resimta ca o povara, ca o piedica a suveranitatii. Desigur , precizeaza W. Pfaff, nu e si cazul fostelor tari ale pactului de la Varsovia, care nu au fost aliate ale Americii si doresc acum ca protectia ei sa se extinda asupra lor. Insa chiar americanii nu au o idee prea clara daca aceasta costisitoare prezenta planetara a SUA e indispensabila. De aceea s-au elaborat tot soiul de teorii despre amenintarile care ar pandi America: o ciocnire a civilizatiilor, un atac al lumii islamice asupra occidentului, o renastere a imperialismului rus sau chinez, internationalizarea crimei organizate, teroarea statelor mici dar ticaloase („rogues states“) etc. Multe din aceste ipoteze decurg din interesele fabricantilor de arme sau reflecta instinctul de supravietuire al birocratilor razboiului rece.“

Cele de mai sus arata cat de periculos este a gandi secolul 21 cu mentalitatile secolului 19 si chiar cu cele ale secolului 20. “Nu putem prevedea viitorul, dar il putem pregati” scria savantul belgian Ilya Prigogine, laureat al premiului Nobel (1977). Iar temele ce ar trebui atent pregatite in vederea unei lumi mai bune pentru copiii si nepotii nostri sunt multe: Cum va evolua demografia? Trebuie sa ne temem de biotehnologii? Care ar putea fi viitoarele pandemii? Ce se va intampla cu rezervele de apa, de hrana, de energie? In domeniul cultural, cum vor evolua limbile si literatura, muzica si artele plastice? La ce ne putem astepta in privinta educatiei? Mai are un viitor presa tiparita in fata asaltului internetului? Ce progrese (sau regrese) va face democratia? Cum se poate incheia un nou contract social in plina desvoltare a globalizarii? Cateva intrebari deci, printre numeroase altele, greu de imaginat astazi…

CE VINE DUPA CAPITALISM ?

March 30, 2009

O asemenea intrebare ar fi fost aproape de neconceput cu numai 2-3 ani in urma. Caci pana si China, tara cu regim comunist, a fost atrasa in orbita economiei de piata, iar tari precum Cuba sau Coreea de nord nu pot fi considerate adversari reali ai capitalismului. O serie de concerne multinationale au o putere economica mai mare decat multe dintre statele nationale. Dar criza capitalismului e reala. Sistemul bancar american inregistreaza pierderi cifrate la 3000 miliarde dolari, cu consecinte grave si pentru economia tarilor europene. Rusia si China sunt si ele afectate de recesiunea mondiala. FMI prevede o scadere a PIB al tarilor UE in 2009 de 3%. Intr-un raport al secretariatului UNCTAD (Conferinta Natiunilor Unite pentru comert si desvoltare) publicat la 19 martie, scrie : „Dogma liberalizarii pietelor care a fost aplicata in ultimii 20 de ani a esuat in mod spectaculos. Ea a permis tot soiul de activitati financiare speculative. Acest cazinou trebuie inchis“. Iar cu numai cateva zile inainte de deschiderea intalnirii G20 de la Londra, sute de mii de manifestanti defileaza pe strazile capitalelor europene purtand panouri cu cuvintele „Nu vrem sa platim noi pentru criza voastra!“.
Cele de mai sus il indreptatesc pe Geoff Mulgan , director al Young Foundation din Marea Britanie, sa se intrebe (Prospect Magazine – April 2009) ce ne asteapta dupa o criza care va zgudui din temelii edificiul capitalismului. El nu crede in disparitia capitalismului, deoarece economiile tarilor sunt prea interconectate, dar el va deveni periferic, nu va mai domina societatea si cultura asa cum o face astazi. Capitalismul va devenii o sluga, mai curand decat un stapan. Iar niste idei considerate marginale se vor precipita ca principale, asa cum Schopenhauer descria evolutia in trei stadii a tuturor noilor adevaruri : intai sunt luate in deradere, apoi combatute cu violenta si, in fine, acceptate ca evidente.
Pe la mijlocul secolului trecut se discuta cu interes ce sistem ar putea inlocui capitalismul. Raspunsurile mergeau de la comunism la un socialism de tip suedez si la managerism. Inca recent se mai intalnesc la World Social Forum sustinatori radicali ai schimbarii, desi nimeni nu poate prezenta solutii clare. Forta intelectuala a marxismului a constat in ideea ca capitalismul se poate distruge pe sine prin contradictiile interne dintre fortele si relatiile de productie. Faptul ca acest lucru nu a avut loc, a redus considerabil din forta de atractie a ideilor marxiste. Dar autodistrugerea capitalismului este o ipoteza reala. Daniel Bell a subliniat si el „contradictiile culturale ale capitalismului“ si anume ca treptat se erodeaza normele pe care traditional se bazeaza : dorinta de a munci din greu, de a-si transmite copiilor experienta si etica, de a evita fuga in exces dupa placeri.
Sunt numerosi alti critici ai capitalismului, dar interesante sunt opiniile recente ale economistei sud-americane Carlota Perez. Ea sustine existenta unor cicluri pe termen lung ale progresului tehnologic, in care perioade de avant sunt urmate de frenezia investitiilor speculative, pentru ca sa urmeze prabusiri dramatice : 1797, 1847, 1893, 1929 si 2008. Potentialul noilor tehnologii si infrastructuri se poate desfasura deplin numai dupa crearea de noi institutii puse de acord cu datele noi ale economiei. De pilda dupa marea criza din anii 1930, nu era clar care inovatii institutionale se vor dovedi mai bune (fascismul, comunismul, corporatismul etc.), dar dupa cel de al doilea razboi mondial a aparut un nou model de capitalism cu interventia statului (constructia de autostrazi, protectia sociala, managementul macroeconomic etc.) care au relansat cresterea. Carlota Perez afirma ca si acum suntem in pragul unei mari perioade de inovare institutionala, care va duce la noi compromisuri intre cerintele capitalului si cerintele societatii si naturii. Aceste acomodari periodice sunt la fel de proprii capitalismului ca si crizele financiare, caci doar prin crize se poate adapta capitalismul la mediul in continua schimbare. In a doua jumatate a secolului 19 el s-a adaptat de teama revolutiei si a acordat pensiide stat, educatia universala, activitatea sindicatelor, si votul universal. O alta acomodare a venit dupa 50 de ani, in urma depresiunii si razboiului, si a creat variante de democratie sociala si crestina in toate tarile desvoltate, introducand mana vizibila a statului pentru a indruma mana invizibila a pietei.
O noua mare acomodare este pe cale sa apara acum, modelata sub presiunea a trei factori : ecologia, globalizarea si demografia. Nu are sens sa se prognozeze in detaliu cum se va concretiza ea, caci sunt atat posibilitati maligne, cat si posibilitati benigne, de la renasterea militarismului si autarhiei la stigmatizarea minoritatilor si accelerarea colapsului ecologic. Dar noile tehnologii (noi sisteme energetice, retele de comunicatii de mare viteza, medicina genetica etc.) au un punct comun : fiecare va face capitalismul sa se simta sluga, iar nu stapan, in lumea finantelor, a muncii si in viata de toate zilele a statului. Trei sunt problemele ce demonstreaza ca a venit timpul schimbarii naturii capitalismului :
a.- Una din ciudateniile economiei contemporane este ca sistemul functionarii capitalului s-a desprins de economia reala. Fondurile pentru cercetarea stiintifica vin in majoritate de la guvern, iar nu de la firme de productie si servicii. Acestea din urma isi creaza intern fondurile necesare, iar nu le obtin din operatiile de la bursa. Un alt lucru bizar este sporirea capitalului in mainile fundatiilor si administratiilor sub tutela, care nu stiu ce sa faca cu atatia bani. Bill Gates s-a gasit de pilda intr-o astfel de dilema atunci cand i s-a aratat ca importante sume ale fundatiei sale erau investite in domenii contrare obiectivelor pentru care aceasta fusese creata.
b.- Combaterea consumerismului este alt domeniu din aceasta lista. In tarile cu mari datorii (SUA si UE) va trebui sa se consume mai putin si sa se economiseasca mai mult. Paradoxal insa, multe din masurile ce se adopta acum pentru combaterea recesiunii cauta tocmai sa stimuleze consumul. Totusi au inceput sa apara asociatii cooperative ai caror membri consuma din produsele create de ei. Va spori mult informatia pusa la dispozitie gratuit, ca de pilda internetul si Wikipedia.
c.- In fine mari schimbari vor avea loc in domeniul muncii. Au si aparut firme ce sunt proprietatea comuna a salariatilor (Mondragon, John Lewis s.a.). Tot mai multi sunt cei ce doresc sa depuna o munca utila, nu numai pentru castig banesc, ci ca satisfactie personala. In ultimele decenii relatiile capitaliste au patruns in sanul familiei, dar tot mai evidente sunt tensiunile ce apar intre munca salariata si cea depusa pentru ingrijirea membrilor familiei.
In toate aceste domenii trebuie ca statul sa se implice direct pentru socializarea avantajelor si riscurilor. Este de regandit sistemul de asigurare a celor batrani, de credite pe perioada somajului sau a recalificarii, de finantare a construirii de locuinte si a altor elemente in educatie si sanatate, pentru faurirea unei noi arhitecturi a societatii. Statul va fi chemat sa aiba un rol mai activ pentru ca populatia sa se simta solidara cu obiectivele lui. Vor exista state ce se vor deplasa mai rapid in sensul socializarii, iar altele ce vor prefera sa mentina multe din regulile sistemului capitalist. Intrepatrunderea relatiilor de piata cu cele sociale nu se face automat, dar conexiunea lor trebuie cultivata si recompensata.
Ceeace ne-a invatat aceasta criza este ca sunt numeroase formele de conducere ce au succes. Societatile care nu au privatizat totul au supravietuit mai bine decat cele care au facut-o. China, alaturi de India si Brazilia, vor deveni factori dominanti in noua configuratie. G20 va scoate din functiune G8. Vor apare probabil noi institutii internationale care vor administra pe intreg globul emisiunile de bioxid de carbon, migratia populatiilor, reglementarea biotehnologiilor s.a. Nimeni insa nu stie astazi cate din aceste posibilitati se vor dovedi rodnice. Un lucru este insa cert : se deschide un vast spatiu politic, la inceput cu multa teama si confuzie, dar in cele din urma cu o noua viziune a societatii in democratie.
Geoff Mulgan : „Acum cateva secole cele mai mari cladiri erau cetatile, bisericile si templele; dupa un timp mai mari au fost palatele monarhilor. In secolul 19 acestea au fost puse in umbra de cladirile publice, de gari si de muzee, iar in secolul 20 le-au luat locul cladirile bancilor. Putini sunt cei ce cred ca asta va mai dura. Dar cine le va lua locul ? Universitati si galerii de arta? Stadioane si gradini suspendate? Sau niste palate ale biotehnologiilor? Trebuie sa ne inflacaram imaginatia pentru ca, prin furtuna ce se pregateste, sa intrevedem contururile a ceeace ne asteapta.“