Sa ne ingrijim de bunurile comune!

Guvernul pregateste, cu sau fara binecuvantarea presedintelui, privatizarea unitatii CFR-Marfa. Iar seful guvernului este social-democrat, adica sef al unui partid care in principiu ar trebui sa franeze actiunile de instrainare ale unor bunuri publice. Ca guvernul e constrans la acest pas de FMI sau de dorinta de a face rost repede de bani la buget, nu conteaza. Tinuta de peste doua decenii in pumni si suturi economice si politice, populatia este intr-o stare de prostratie si nu mai reactioneaza la cele mai revoltatoare masuri : nici la masiva desindustrializare,nici la privatizarea unor bunuri edificate prin efortul intregului popor.
Care este definitia bunurilor comune? Ele sunt resursele naturale si culturale accesibile tuturor membrilor societatii. Traditional ele sunt elemente ale mediului : aerul, apa, raurile, padurile, pasunile si zonele de pescuit. Dar mai recent in occident notiunea s-a extins la sfera culturala, incluzand literatura, muzica, artele plastice, filmul, televiziunea, radioul, informatia, programele de computer s.a. Bunurile comune includ atat proprietatile publice, cat si cele private, asupra carora poporul are anumite drepturi traditionale.
Cand un stat privatizeaza o cale ferata, un spital, cand cedeaza distribuirea apei potabile sau sistemul de telecomunicatii, el expropriaza comunitatea de o parte din bunurile sale. Orice privatizare decisa de guvernul aflat temporar la putere, il priveaza pe fiecare cetatean de cota sa parte din bunul comun. S-ar parea ca statul face si el o expropriere simetrica asupra proprietatii private atunci cand vrea sa construiasca o autostrada sau un baraj de acumulare. Dar este o diferenta sensibila fata de ingradirea unui bun prin privatizare. Constitutiile liberale protejeaza proprietarul privat de statul ce construieste, stabilind dreptul la o indemnizatie pentru terenul expropiat, in timp ce nici o dispozitie juridica, fara a mai vorbi de vreo prevedere constitutionala, nu afecteaza statul atunci cand el transfera la privat bunuri apartinand colectivitatii.
Ugo Mattei, profesor de drept International comparat la universitatea din California semnaleaza in Le Monde diplomatique ca, datorita evolutiei raportului de forte intre stat si marile firme transnationale, simetria semnalata mai sus a devenit un anacronism juridic si politic. Lipsa de responsabilitate constitutionala a statului, permite guvernelor sa vanda cum cred de cuviinta bunul tuturor pentru a finanta politica lor economica. Se uita insa ca puterea politica este cea care trebuie sa se puna in serviciul cetatenilor, iar nu invers. Caci bunurile comune, odata instrainate, deteriorate sau distruse, nu mai sunt reproductibile si sunt dificil recuperabile, atat pentru generatia actuala, cat si pentru generatiile viitoare. In majoritatea statelor, guvernul – supus prin multe canale intereselor financiare globale – dispune de bunurile comune fara nici un control, dand ca explicatie nevoia de a-si plati datoriile de la joc. Este o logica ce justifica o stare de lucruri aparent naturala, ce in realitate este rezultatul unei politici deliberate.
Notiunea de bunuri comune a capatat un mare impuls in 2009 datorita economistei americane Elinor Ostrom, care a primit premiul Nobel de economie pentru studiile si pentru cartea sa “The Governance of the Commons”. Pana la dansa, o serie de economisti si sociologi ce doreau sa ilustreze consumerismul lui Homo economicus, foloseau ca exemplu un om invitat la o receptie unde o cantitate mare, dar limitata, de hrana e pusa la dispozitia invitatilor. El se napusteste asupra ei, incercand astfel sa maximizeze numarul de calorii inghitite in dauna altora. Ostrom a aratat ca acest model de comportare nu descrie corect relatia omului modern cu lumea. El infatiseaza totusi destul de bine – e de parere Ugo Mattei – felul cum se comporta marile firme multinationale si statul, adica cele doua mari institutii ce conduc azi lumea. Ambele consuma bunurile comune intocmai ca un om nesatios fata de bunatatile de pe masa. Impinsi de interesul managerilor si al actionarilor, in primul caz, si de al conducatorilor politici, in cel de al doilea, ele cauta sa obtina maximum de resurse in dauna altora. Generatiile ce au urmat revolutiei stiintifice au deschis o lada in care erau pastrate imense avutii de care generatiile precedente habar nu aveau si pe care nici nu aveau mijloacele de a le exploata. Acum se prezinta drept performante ale stiintei faptul ca se profita si se risipesc bogatiile continute in aceasta lada (carbune, petrol, gaz, apa subterana etc.) , resurse naturale pe care nu le putem produce si care nu se pot reconstitui in mod natural. In mentalitatea moderna pare un fapt normal exploatarea bunurilor comune si un consum ce duce inevitabil la privatizarea resurselor in favoarea celor ce scot profit in cel mai eficient mod. Procesul de acumulare atrage comercializarea, care la randul ei presupune moneda, proprietatea privata a solului si munca salariata, inventii umane ce deviaza in favoarea pietei valorile calitative unice si nereproductibile cum sunt pamantul, timpul de viata si schimburile caritative.
Karl Marx a descris procesul de acumulare primitiva, prin deposedarea terenurilor comune in Anglia sec. XVI, ca etapa initiala a desvoltarii capitaliste. Definitia acumularii poate fi extinsa introducand in ea si privatizarea a ceeace a fost construit datorita roadelor muncii tuturor: transporturi si servicii publice, telecomunicatii, sistematizare urbana, bunuri culturale, scoli, teatre, spitale. Adica toate structurile de care depinde viata sociala, inclusiv apararea si inchisorile. Ar fi necesara o rasturnare a mentalitatilor – spune Mattei – astfel incat protectia bunurilor comune sa fie pusa in centrul preocuparilor. Este necesar pentru asta sa se desvaluie si sa se denunte paradoxul mostenit de la traditia constitutionala liberala : cel ca proprietatea privata este mai protejata decat proprietatea publica.

Tags: bunuri comune, bunuri private, bunuri publice, commons, N. Raducanu, politica economica, privatizare, resurse culturale, resurse naturale