PRIVIND SPRE RASARIT

   In doua mari tari din rasarit, in Ucraina si Rusia, au loc evenimente ca merita a fi prezentate si comentate in mod obiectiv. Ucraina are o populatie de 45 milioane locuitori, un PIB pe locuitor de 2.679 USdol. (6.910 US dol. in expresie PPP) si o inflatie de 12,2%. Rusia are 142 milioane loc., un PIB pe locuitor de 10.000 USdol. (14.690 USdol. in expresie PPP) si o inflatie de 9,4%. Pentru comparatie: Romania are o populatie de 21,4 milioane, un PIB pe locuitor de 8.680 US dol. (12.370 US dol. in expresie PPP) si o inflatie de 3,3%. 

   UCRAINA – Alegerile de duminica 8 februarie din tara vecina l-au dat drept invingator pe Viktor Ianukovici, cu 48,65% din voturi fata de Iulia Timoshenko, care a luat doar 45,77% la o participare la vot a alegatorilor de 69%. Cca. 6% din voturi au fost date impotriva ambilor candidati. Joao Soares, seful misiunii observatorilor internationali, a confirmat corectitudinea alegerilor. Actualul prim-ministru, d-na Timoshenko  a avut majoritate in regiunile de vest si de nord ale Ucrainei, iar Ianukovici a castigat in regiunile din estul si sudul tarii.

Campania electorala in turul doi al alegerilor s-a caracterizat prin acuzatii violente ale celor doi candidati: Timoshenko l-a invinuit pe adversarul ei ca a stat la inchisoare pentru complicitate intr-o talharie, iar Ianukovici a spus ca Timoshenko a dovedit ca poate fi doar bucatareasa, dar nu conducatoare a tarii. Desi pe Ianukovici il sustin bancherul Tichipko, care in primul tur iesise pe locul trei, precum si Rinat Ahmetov, cel mai bogat om din Ucraina, situatia noului presedinte nu va fi usoara. Blocul Iulia Timoshenko, cu 176 deputati in Rada (parlament), cu doi deputati mai mult decat are Partidul Regiunilor al lui Ianukovici, s-ar putea sa nu accepte sa-si dea demisia din functia de prim-ministru, iar noi alegeri parlamentare sunt abia in 2011. Ea nu mai poate insa spera sa mobilizeze multimile pentru a manifesta ca in “revolutia portocalie” din 2004, caci toate sondajele arata ca populatia e profund dezamagita de clasa politica.  

Situatia economica a Ucrainei este dificila. Bugetul pe acest an nu este inca aprobat, productia industriala este in continua scadere, sporeste inflatia si cresc preturile, acordarea de FMI a unei noi transe a creditului este in discutie. O iesire rationala din impas ar fi colaborarea celor doi adversari dupa incheierea razboiului nervilor si acceptarea de presedintele Ianukovici a Iuliei Timoshenko ca prim-ministru. Daca nu se va reusi acest lucru, se risca o situatie exploziva. In diferite sondaje de anul trecut s-a vadit ca 60-80% din populatie doreste ca, in fine, la putere sa vina o mana de fier, care “sa faca ordine”. Nici unul dintre cei doi candidati la alegerile de duminica nu a luat in aceste sondaje nici macar 20% in increderea populatiei ca ar putea fi acest “personaj providential”, care sa faca curatenie in clasa politica si sa pedepseasca exemplar pe cei vinovati de coruptie.

Este de remarcat ca o buna parte din presa straina isi exprima ingrijorarea ca la Kiev va veni un presedinte cu simpatii fata de Moscova. Trebuie precizat insa ca singurul om politic ce se opunea apropierii de Moscova era actualul presedinte Iushcenko, care in primul tur a luat sub 5% din voturi. Iulia Timoshenko, desi a facut parada de nationalism in regiunile din vestul tarii, in 2009 a manifestat totusi intentii de apropiere de Moscova. O aplanare a situatiei incordate de pana acum in relatiile Kievului cu Moscova, ar fi in interesul Uniunii Europene, caci astfel sunt sanse ca transportul gazelor din Rusia pe teritoriul Ucrainei spre Europa sa nu mai inregistreze opriri neprevazute si suparatoare. E interesant ca ziarul Washington Post considera ca pierderea alegerilor de Timoshenko se datoreaza si reducerii ajutorului primit din partea SUA. Ziarul recunoaste ca in 2004 cu aceste fonduri s-a sprijinit “revolutia portocalie”, dar intre 2005 si 2008 suma de 40 milioane dolari s-a redus la 20 milioane, in timp ce Rusia si-a sporit fondurile alocate pentru sprijinirea studentilor, ziaristilor si altor persoane de a face stagii de pregatire in Rusia.  

RUSIA – Presedintele Dmitrii Medvedev a aprobat documentul intitulat “Bazele politicii de stat in domeniu ripostei nucleare pana in 2020”. Aceasta doctrina militara a mai avut doua precedente: in 1993 si in 2000. In 1993 autorii doctrinei porneau de la ipoteza ca conflictele nucleare sunt excluse. In anul 2000 varianta aprobata stabilea caracterul de mijloc de aparare al dotarii nucleare, dar adaoga o fraza : “Rusia isi rezerva dreptul de a folosi prima armamentul nuclear, ca mijloc exceptional in cazul in care este imposibila respingerea agresiunii prin mijloace clasice din partea unor blocuri militare si politice, cum sunt de pilda SUA si NATO”. Deci inca de acum zece ani era stabilit principalul adversar, astfel incat noua doctrina nu e originala din acest punct de vedere. In ea se subliniaza totusi ca extinderea spre rasarit a NATO si dotarea cu infrastructura militara a tarilor din imediata apropiere a frontierelor Fed. Ruse constitue principala amenintare la adresa Rusiei. Alte masuri de amenintare sunt: instalarea de sisteme antiracheta, militarizarea spatiului cosmic, desfasurarea sistemelor strategice de armament nenuclear de inalta precizie. Tot amenintari militare sunt considerate pretentiile teritoriale la adresa Rusiei si a aliatilor ei, precum si amestecul in treburile lor interne.

Folosirea armamentului nuclear este prevazut in noul document in alta redactare decat acum 10 ani, si anume “drept raspuns la folosirea armamentului nuclear sau a altor feluri de armament de distrugere in masa, impotriva sa sau a aliatilor ei, ca si in cazul agresiunii asupra Rusiei cu folosirea de armament conventional, cand este pusa in pericol insasi existenta statului”. Aceasta formulare este principala senzatie a noului document, caci s-a eliminat prevederea folosirii preventive de lovituri nucleare “in situatiile critice pentru securitatea nationala”. Toti expertii consultati de ziarul “Izvestia” au fost de acord ca noua redactare este mai blanda decat precedenta. Nu lipsit de importanta e si pasajul in care se precizeaza ca numai presedintele tarii poate ordona folosirea armamentului nuclear.

Cu toate astea sunt si critici la adresa doctrinei. Astfel Aleksandr Konovalov, presedintele Institutului pentru evaluari strategice, subliniaza ca, daca in doctrina de politica externa a Rusiei principala amenintare e considerat terorismul, in schimb in aceasta – e NATO. Iar Leonid Ivashov, vice-presedinte al Academiei pt. probleme geopolitice afirma ca documentul nu se bazeaza pe o analiza politica a actualei situatii internationale si pe prognozele strategice militare. Secretarul general al NATO, Rasmussen, a declarat ca doctrina militara ruseasca nu ar corespunde realitatilor lumii de azi. Este bizar ca acest document apare tocmai acum, cand sunt in stadiu avansat discutiile privind un acord Rusia-SUA asupra amplasarii si folosirii de rachete cu raza mica si mijlocie.

In acest context, nu e lipsit de interes urmatorul pasaj dintr-un interviu publicat in “Cronica romana” din 8 februrie 2010 si care se refera la anuntarea amplasarii pe teritoriul Romaniei a unor instalatii ale Statelor Unite de interceptare a rachetelor. 

Intrebare: Care este reactia cea mai probabila a Rusiei la instalarea elementelor scutului anti-racheta in Romania?
Raspuns: Pe baza declaratiilor oficialilor rusi referitoare la elementele scutului anti-racheta care ar urma sa fie instalate in Polonia si Republica Ceha, se poate presupune ca Romania va deveni tinta prioritara pentru rachetele nucleare rusesti.

Intrebare: De ce Rusia reactioneaza atat de agresiv la scutul anti-racheta care este un sistem defensiv?
Raspuns: Pacea din perioada “razboiului rece” a fost asigurata de asa-zisul concept MAD (“mutually assured distruction”, in traducere libera “distrugere mutuala garantata”). In termeni simpli, din cauza faptului ca nu exista vreo modalitate de aparare impotriva unui atac nuclear, tara atacatoare nu avea nicio sansa de a supravietui daca tara atacata avea posibilitatea sa riposteze. Tara atacatoare ar fi fost supusa unui atac nuclear de riposta la un interval de 5-7 minute dupa distrugerea tarii atacate. Instalarea unui sistem eficient de aparare ar permite SUA, in teorie, sa ameninte Rusia cu un atac nuclear fara a exista posibilitatea ca Rusia sa riposteze intr-o maniera care ar garanta distrugerea SUA. In acest context, raspunsul Rusiei a fost dezvoltarea unor “sisteme de livrare” a focoaselor nucleare care ar fi foarte dificil de interceptat. Ca raspuns imediat la instalarea elementelor scutului anti-racheta, militarii rusi propun, in eventualitatea unui conflict nuclear, distrugerea prin lovituri nucleare a instalatiilor scutului anti-racheta si lansarea ulterioara a unui atac masiv asupra SUA. Dimensiunea arsenalului nuclear rusesc pare sa permita implementarea practica a acestei strategii.

Despre Nevoia de Stanga

De cativa ani apare pe internet o interesanta revista de cultura generala ce poate fi “rasfoita” la adresa Info.Kappa.ro si care e intretinuta saptamanal de Peter Gluck, inginer si om de stiinta de la Cluj-Napoca. Daruindu-si intregul sau timp liber de pensionar si cunoscator al imenselor posibilitati ale Net-ului pentru a ne comunica, prin editoriale si citate celebre, intelepciunea acumulata in lume in probleme diverse (ca de pilda: Virtutea; Adevarul; Superstitiile; Inteligenta; Drepturile omului; Egoismul; Altruismul), dansul s-a incumetat sa abordeze acum si explicarea unui domeniu politic : cel al conceptelor “Stanga si Dreapta”. Intr-un editorial in care sunt multe afirmatii corecte, se strecoara insa si unele pareri discutabile, unele false, desi deseori intalnite. Asupra lor as dori sa ma opresc in cele de mai jos.

 a) Cand se trateaza cele doua concepte fundamentale ale spatiului politic mondial al ultimilor doua sute de ani, era de asteptat sa fie luate in considerare numai ideile ce ii anima pe oamenii ce adera la ele, deci Weltanschauung-ul ce constitue nucleul lor peren. Iar asta are prea putina legatura cu politica versatila a diverselor partide, din tara sau strainatate. Cand se scrie de pilda “Fiecare tara are stanga si dreapta ei, mai mult sau mai putin in contradictie, reciproc ostile, aliate temporar etc. Mare e gradina politica a Domnului! (…) Partidele au o eticheta: fie stanga, fie dreapta”, cititorul este indemnat sa asimileze principiile expuse in articol unor partide concrete. Ceeace introduce confuzia, deoarece atributul “de stanga” sau “de dreapta” este deseori adoptat arbitrar in confruntarea politicianista. Partidul democrat-liberal (PD-L) se afirma acum de dreapta, seful sau – Basescu – a fost de stanga (reprezentantul Romaniei in Internationala Socialista), dar in fond este un partid populist. PSD a avut mult timp inscris in statut ca este un partid “de centru-stanga”, dar – desi ce in politica dusa cand era la putere a dovedit trasaturi liberale – a considerat oportun sa-si schimbe titulatura la ultimul congres, iar acum e partid numai “de stanga”. Daca, de pilda, seful partidului Romania Mare ar socoti nimerit ca maine, din motive pur electorale, sa-l intituleze partid de stanga (asa cum de altfel il si denumesc unii adversari), inseamna oare ca bagajul de idei nationaliste si mistic-religioase ale acestui partid sa complecteze profilul conceptual al stangii?

b) In definirea deosebirilor dintre stanga si dreapta, multi politologi folosesc criteriul egalitatii. Acest criteriu este combatut cu argumentul clasic al dreptei: oamenii nu se nasc egali, unii sunt mai prosti, altii mai destepti, unii mai saraci, altii mai bogati. “Egalitatea nu exista in Natura, ea nu exista in societatile omenesti”. De aici concluzia : principiul fundamental al stangii este o utopie, caci asa a lasat Dumnezeu lumea impartita: intre stapani si slugi, intre cei destinati sa domine si cei ce sunt condamnati pe vecie sa se supuna. Aceasta premisa este insa falsa si cel mai bine a exprimat acest lucru Gabriela Cretu pe blogul dansei, de unde redau cateva randuri: „Egalitatea nu este un atribut cu care ne nastem sau un ansamblu de calitati pe care ni le insusim. Egalitatea este o relatie sociala cu privire la exercitarea drepturilor, oportunitatilor si responsabilitatilor. Dreapta in mod interesat opune egalitatea diferentei si o echivaleaza cu uniformizarea. Egalitatea nu are de a face cu natura. Egalitatea este fundamentul democratiilor moderne; este axioma pe care s-a incercat construirea unui sistem coerent de relatii sociale. Garantarea egalitatii, libertatii si dreptului la cautarea fericirii este prima fraza cu care incep revolutiile burgheze si constitutiile moderne… Teoretic ne nastem egali dar acceptarea axiomei nu este suficienta. Lumea in care ne nastem este deja ierarhizata, diferentele economice, culturale, de influenta si putere sunt foarte mari. In aceste conditii, egalitatea inseamna crearea de oportunitati pentru ca aceste diferente sa nu se reproduca la infinit si noile generatii sa nu poarte povara pacatului initial. Fiecare trebuie sa aiba oportunitatea de a-si dezvolta pe deplin propria personalitate, indiferent de locul sau familia in care s-a nascut, in avantajul sau si al societatii. Opusul egalitatii este discriminarea sau excluderea sociala, nu diferenta. Egalitatea este conditia libertatii, nu viceversa, iar ele pot exista in mod autentic numai in cuplu, impreuna.”

La cele de mai sus ma simt dator sa adaog cateva reflectii despre stanga. Este incontestabil ca existenta oamenilor in capitalism nu mai este cea de pe vremea lui Oliver Twist al lui Charles Dickens si nici macar cea a lui Tanase Scatiu de Duiliu Zamfirescu. Capitalismul a devenit, in decursul ultimului secol, mai omenesc, iar aceasta tocmai datorita cuceririlor sociale, a luptelor sindicale, a muncii politice a stangii. Ceeace nu presupune deloc resemnarea, culcarea pe lauri. Traim o perioada ce urmeaza unei crize economice mondiale in care capitalismul parlamentar democratic a dovedit, printre altele, ca este incapabil sa rezolve unele probleme ce vor deveni esentiale in viitor. S-a vazut aceasta macar cu rasunatorul esec al Conferintei de la Copenhaga despre deteriorarea climei, care vizeaza intreaga omenire. Concluzia conferintei a fost ca nu ar fi nimic urgent, ca se mai poate astepta. Dar in momentul in care a izbucnit criza financiara, au sarit cu totii si in decurs de o saptamana s-au gasit sume imense pentru a salva sistemul bancar. Ceeace dovedeste ca doar prin mobilizarea pentru protest a maselor mai poate fi salvata lumea comuna, pe care capitalismul si imputernicitii lui aflati la carma statelor o duc la dezastru. Nu diluarea stangii cu apa liberalismului va raspunde la dificilele probleme ce ne asteapta. Caci deja se intrevede un pericol major: captarea de catre extrema dreapta a unei parti a cetatenilor exasperati, ce isi exprima revolta nu prin schimbarea sistemului, ci prin invocarea unor iluzorii dusmani, a unor fantome ce ar ameninta „faptura nationala” : terorismul, comunismul, mana Moscovei, pericolul galben, comploturi evreiesti sau maghiare, etc.

Omul stangii veritabile, deci nu cel ce accepta cu usurinta toate compromisurile, stie ca lumea este si va ramane imperfecta. Dar mai stie ca e nevoie NU de o mare revolutie anticapitalista, ci macar de o transformare radicala a societatii, pentru a nu cadea mereu dintr-o criza intr-alta, tot mai devastatoare de valori si de vieti omenesti. Nu este exclus ca viitorul sa ne rezerve surpriza unui capitalism autoritar, dictatorial. Caruia doar stanga este capabila sa-i tina fata, singura in masura sa dea raspunsuri tineretului aflat in cautare de solutii la situatiile de antagonism catastrofal ce ne asteapta : dezastrul ecologic mondial, adancirea prapastiei intre bogati si saraci, segregarea cu trasaturi rasiale din marile centre urbane, privatizarea fortata a bunurilor publice si a serviciilor comune s.a. Toate acestea trebuie semnalate, pentru ca viitorul sa nu apartina nici pietei, nici statului, ci altor forme de adoptare in comun a deciziilor in folosul majoritatii populatiei.

CUVANTUL LIBER, publicatie a stangii romanesti interbelice

 

            Atunci cand in fata noastra se multiplica blogurile ce isi afiseaza cu mandrie ideologia de extrema-dreapta si cand sunt numeroase revistele si ziarele ce se afirma democrate, dar intoneaza prohodul stangii, impresia este ca istoria se repeta. Ca se reia filmul interbelic si ca, de vreme ca comunismul european s-a prabusit (in urma propriilor greseli si lacune), asta presupune ca adversarii interbelici ai acestuia – legionari, cuzisti, etc. – au fost niste clarvazatori si deci ar trebui respectati. Se uita insa ca cel de al doilea razboi mondial, cu cei 50 de milioane de morti, a avut ca drept cauza esentiala fascismul, ce a crescut stimulat de toleranta puterilor democrate occidentale. Iar in Romania, sporirea amenintatoare a extremei drepte in anii ’30, insotita de oribile asasinate ale oamenilor politici, a avut loc pe fondul luptelor politicianiste iresponsabile dintre partidele istorice.

Unii ar putea crede ca, fiind confruntata cu evenimentele grave din preajma razboiului, intreaga intelectualitate romaneasca interbelica a sprijinit miscarile de extrema dreapta sau ca macar ar fi asistat cu pasivitate la actiunile lor agresive. Nu este insa asa, caci numeroase figuri marcante ale intelectualitatii noastre s-au opus cu scrisul lor asaltului fortelor ce pregateau instaurarea dictaturii, mai intai carliste, apoi a celei antonesciene. O publicatie de prestigiu a stangii democratice a fost in acel timp revista Cuvantul liber.

Ivita in 1933 sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Braniste, deci intr-o vreme cand Garda de Fier si LANC (Liga Apararii Nationale Crestine), speculand mizeria si lipsa de cultura politica a polpulatiei, isi teseau migalos panza de paianjen a sovinismului extremist, aceasta publicatie isi punea drept tel strangerea in paginile ei a tuturor celor ce credeau in valorile stangii. Cu un tiraj intre 25 si 35 de mii de exemplare (tiraj exceptional pentru un saptamanal in acea vreme), revista a avut 150 de numere, timp in care a suportat nu numai atacurile vehemente ale presei legionare (Porunca vremii, Sfarma Piatra, Bunavestire, Axa, etc.), ci si interdictia autoritatilor. Partidul Comunist Roman a incercat sa foloseasca revista ca tribuna pentru ideile sale, fara a reusi insa, caci marea majoritate a autorilor ce contribuiau la Cuvantul liber erau doar democrati convinsi, ce intelegeau ca idealurile lor de stanga sunt in primul rand grav amenintate de ridicarea Germaniei naziste si a Italiei fasciste, care inspirau si sustineau material si spiritual extrema dreapta romaneasca. O spune limpede directorul revistei intr-un articol din 2 noiembrie 1935: “Nu sunt comunist. Si nu sunt, fiindca nu cred in comunism. Daca as crede, as fi. Daca as fi, as spune-o. Nu mi-a fost niciodata frica  sa-mi marturisesc credintele. Impotriva oricui. Impotriva strazii – uneori. Impotriva altora – in alte dati. Nefiind comunist, nici Cuvantul liber nu e o foaie comunista. Este numai o revista de stanga, in paginile careia am incercat o cat mai larga concentrare a publicistilor de stanga, indiferent de nuanta”.

In paginile acestei reviste au aparut admirabile si curajoase articole semnate de Geo Bogza, M. Sevastos, Demostene Botez, Mihail Sorbul, I. Peltz, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Miron Radu Paraschivescu, Petre Pandrea, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Al. Sahia, Gh. Dinu (St. Roll), Mircea Grigorescu, D.I. Suchianu, Scarlat Callimachi, C. Titel Petrescu, Serban Voinea si, bineinteles, temutul polemist care era Tudor Teodorescu-Braniste. Aproape in fiecare numar apareau poezii semnate de Ion Minulescu, Aron Cotrus, Sasa Pana, Ilarie Voronca, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca s.a., precum si desene semnate de Victor Brauner, Tonitza, Jiquide, Anestin, Ross s.a.

In orientarea data revistei de T. Teodorescu-Braniste, antifascismul ocupa primul loc, urmat fiind de gravele probleme sociale ale societatii romanesti si de tragerea semnalului de alarma fata de pericolul unui nou razboi. “Aici, in casa Cuvantului liber, sa uitam cu totii ca suntem national-taranisti, taranisti-radicali, social-democrati, socialisti-unitari sau mai stiu eu cum. Sa inlaturam tot ce ne poate desparti, tot ce ne poate dezbina. Sa cautam cu staruinta numai ceeace ne poate uni.Sa tinem seama ca ne solidarizeaza dusmania extremei-drepte. Hitleristii, cuzistii, fascistii ne invaluiesc cu aceiasi ura de moarte, in intelesul cel mai precis al cuvantului. Cand dusmanul nu face nici o deosebire intre noi, ar fi o nebunie sa ne deosebim noi singuri”, scria directorul revistei in 1935. Si el adaoga ca revista nu poate avea o perfecta unitate de vederi : “in ea pot exista deosebiri de nuante, nu insa deosebiri de tinte”.

Preocuparile revistei pentru lamurirea tineretului asupra telurilor ascunse ale extremei drepte inregistrau succese. Braniste spune intr-un articol de ce era el multumit de acest proces: “De unde stiu? Mi-o spun adversarii din randurile dreptei, prin injuraturile de grajd si prin ticalosiile cu care incearca sa inabuse glasul Cuvantului liber. E dovada cea mai buna ca actiunea acestei reviste ii stanjeneste in opera lor de cooptare a tineretului”. Iar intr-un articol din 1936 se scrie: “Instinctul nostru de conservare nationala ne indeamna sa fim alaturi de toti cei ce doresc sincer pacea. Deci sa fim antifascisti. Fascismul e anticultural, caci o turma inconstienta poate fi mai usor condusa decat un popor luminat. Fascismul e sistemul celei mai atroce exploatari a semenului si a incatusarii lui. Fascismul e cel mai mare dusman al culturii”.

Dupa asasinarea de catre legionari in decembrie 1933 a primului ministru, I. G. Duca, Cuvantul liber ia atitudine, aratand ca autorii morali ai crimei erau la Berlin. “Berlinul vrea o Romanie a lui. Iar Romania de azi, Romania lui Duca si Titulescu, Romania noastra a tuturor, este alaturi de democratie, de pace, de libertate. Oamenii acestei politici trebuie insa ucisi. In Romania hitlerismul a luat forma unei miscari teroriste in care – pentru fatada – sunt acceptati ratati politici din aristocratie si copii care “se joaca” cu pistolul”. Iar in iunie 1936 : “Hitlerismul infiltrat in Romania a declansat o ofensiva apriga prin oamenii sai cumparati. Prin oamenii ce cred ca lupta in numele unui patriotism, dar care comit crima cea mai abominabila fata de interesele si de politica poporului romanesc”:

Mizeria, ce sufoca o buna parte din populatie si despre care presa, atunci ca si acum, nu vorbeste, a facut in revista obiectul unor cutremuratoare reportaje ale lui Geo Bogza dedicate spalatoreselor, tabacarilor, sondorilor. Antisemitismul ce facea ravagii, atatat de oamenii lui C. Z. Codreanu, este condamnat, impreuna cu nationalismul sovin, in articole vehemente semnate de F. Aderca, F. Dima, M. Simionescu-Ramniceanu, Al. C. Constantinescu.

In septembrie 1936 revista publica un articol al lui Lucretiu Patrascanu. Luand drept pretext aparitia unui text semnat de un cunoscut comunist (care peste 18 ani va deveni el insusi victima a comunismului ajuns la putere), guvernul liberal ia decizia “democrata” a interzicerii Cuvantului liber.  Se accepta astfel nu numai cererea insistenta a miscarilor de dreapta, ci se pregatea teren liber dictaturii carliste a Frontului Renasterii Nationale. Cuvantul liber a ramas insa un stindard de prestigiu si mandrie in istoria stangii romanesti. Oare ce publicatie de factura macar apropiata are astazi stanga din tara noastra?

OBAMA IN IMPAS

 

Acum un am Barack Obama jura cu mana pe Biblie si devenea cel de al 44-lea presedinte al Statelor Unite. Dar entuziasmul initial al celor ce l-au votat in SUA si al multora dintre cei din strainatate ce au sperat intr-o radicala reforma a politicii americane, a inceput sa se iroseasca.

Zilele trecute au avut loc alegeri in statul Massachussetts pentru ocuparea locului de senator ramas vacant in urma mortii in luna august a lui Edward Kennedy. Este vorba despre un stat in care, in ultimii 30 de ani locul de senator a fost ocupat de un membru marcat al partidului democrat. Chiar si la alegerile din noiembrie 2008, democratii au avut un avans de 26 de puncte procentuale fata de republicani. Dar de data aceasta alegerile au fost castigate de republicanul Scott Brown, care in campania sa electorala a declarat ca e favorabil folosirii torturii ca metoda de interogatoriu a persoanelor banuite de terorism, care este ostil programului guvernului de reducere a degajarilor de gaze cu efect de sera si care – bineinteles – se opune viguros reformei sistemului de sanatate initiata de Obama. Prin aceasta republicanii dispun acum de 41 de locuri din cele 100 ale senatului. Iar pentru aprobarea anumitor legi Constitutia impune ca cel putin 60 % din senatori sa voteze pentru ele. Ceeace inseamna ca, daca raman solidari, senatorii republicani pot, de acum inainte, sa impiedice cele mai importante reforme preconizate de presedinte.

Neoconservatorii jubileaza si striga ca “s-a terminat cu Obama!”, ca alegerea acestuia ca presedinte a fost un accident al istoriei americane, deoarece a adus la putere un om prea de stanga pentru aceasta tara. Totusi, o examinare impartiala a primelor luni de guvernare ale presedintelui democrat, arata ca ele au fost caracterizate de dorinta lui de a nu folosi criza financiara si economica pentru a extrage avantaje politice si de a face concesii adversarilor sai ce erau deja  in deruta. Dar tocmai aceasta ezitare, aceasta atitudine concilianta, ii dezamageste pe multi dintre aderentii sai. Caci tara sufera: cota somajului a sporit, creditorii sechestreaza cartiere intregi ale celor incapabili de a plati ratele la case. Iar presedintele vorbeste, se explica, incearca sa convinga. Dar cu ce rezultat? La Cairo el a condamnat implantarea de noi colonii israeliene. Ca o sfidare, israelienii au reinceput construirea de noi colonii in zonele ocupate de palestinieni. Obama a trebuit sa se resemneze. El a promis o reforma ambitioasa a sistemului de sanatate. Membrii Congresului au diluat mult textul initial. El a acceptat si asta. Apoi el ii anunta pe tinerii cadeti ai academiei militare de la West Point ca va trimite noi trupe in Afganistan. Peste putin el primeste premiul Nobel pentru pace. Obama copleseste toate aceste situatii contradictorii printr-un val de cuvantari, in care in esenta spune ca nu vrea sa supere pe nimeni si ca in politica alege calea de mijloc.  

In 2008, cu trei luni inainte de alegeri, Obama declara: “Cel mai mare risc de care trebuie sa ne ferim este de a recurge la aceleasi metode politice, cu aceiasi jucatori, si apoi sa ne asteptam la rezultate diferite. Istoria ne invata insa ca schimbarea nu vine de la Washington, ci ca Washingtonul o adopta pentru ca poporul american se ridica si o cere”. Astezi nu se mai vede nici urma de miscare populara, iar toate proiectele de lege sunt amputate, corectate, modificate de aceiasi oameni. Ministru de externe este d-na Hillary Clinton, cu o orientare diplomatica de tip vechi, ministrul apararii este Robert Gates, preluat din guvernul lui George W. Bush, ministru de finante este Timothy Geithner, strans legat de Wall Street, consilier pentru probleme economice este Lawrance Summers, cunoscut ca autor al unor politici funeste de dereglementare financiara.

Asa cum arata Serge Halimi intr-un editorial din “Le Monde diplomatique” (ianuarie 2010), la inceputul mandatului sau Obama a sperat ca macar o parte din republicani il va sustine pentru a scoate tara din dificultati. El le-a intins mana, dar zadarnic. Republicanii nu s-au resemnat ca la alegerile din 2008 au trebuit sa cedeze puterea, ceea ce explica violenta limbajului lor actual. Militantii de dreapta sunt excitati pana la incandescenta de talk-showurile de la radio, de la televiziune, de editorialele din Wall Street Journal, de predicile bisericilor fundamentaliste, de bloguri. Zgomotul infernal al propagandei anti-Obama sufoca gandirea rationala, impiedica cantarirea obiectiva a faptelor. Milioane de americani sunt acum convinsi ca presedintele i-a mintit cu privire la starea lui civila si ca, nascut in afara Statelor Unite, el era neeligibil. Victoria sa, obtinuta cu un avans de 8,5 milioane de voturi, ar fi deci rezultatul unei imense conspiratii. Ideea ca el a petrecut, pe cand era copil, doi ani intr-o scoala islamica din Indonezia, ca a fost militant de stanga, ca e intelectual, ii umple de furie. Ei cred ca reforma sistemului de sanatate este preludiul fauririi unor tribunale ale mortii, ce vor selectiona bolnavii din spitale carora li se va mai permite sa traiasca. Toti acestia alcatuiesc nucleul dur al fanaticilor partidului republican, ce ii tin captivi si pe membrii republicani Congresului, adica pe cei cu ajutorul carora naivul Obama credea ca va putea negocia politica de relansare a economiei. In schimb, cand presedintele republican Ronald Reagan a decis sa reduca masiv impozitul celor bogati, el a obtinut repede majoritatea necesara in Congres, si nu numai din partea parlamentarilor republicani.                                                                                                                                                                                                     

“Sunt capabile Statele Unite de reforma?” se intreaba Halimi. Sistemul american se pretinde ca s-ar caracteriza prin “echilibrul puterilor”. Dar el consta in realitate dintr-o serie de trepte, cei mai virulenti in fiecare din care domina puterea dolarului. S-au pus multe sperante in Obama, dar se dovedeste ca si el trebuie sa se plieze acestui sistem. Personalitatea unui om nu cantareste prea mult in fata tiraniei structurilor. Dusmanii lui subliniaza ca trecutul lui de militant social, il face periculos, ca e strain culturii individualiste a tarii, ca e indulgent fata de “dusmanii libertatii” si ca vrea, ca prima masura, sa faca un sistem de sanatate dupa modelul socialist. Orice propunere a lui trebuie deci combatuta ca un rau adus tarii. Istoricul american Richard Hofstadter a popularizat in 1963 expresia de “stil paranoic”, ce exprima o asemene stare politica. Pe atunci el il avea in vedere pe senatorul MacCarthy si aderentii acestuia, dar sublinia ca acest stil se va mai reintalni in viitor in politica americana. Unul dintre cei mai virulenti agitatori ultraconservatori, Rush Limbaugh, afirma ca partizanii presedintelui il considera pe acesta “un mesia”, dar in realitate e “un Antichrist”. Dupa el daca Obama va cadea, tara va fi salvata.

“Miracolul” alegerii din noiembrie 2008 e de natura sa ne reaminteasca ca nu exista miracole. Si ca destinul Statelor Unite, ca si cel al altor tari nu se confunda nici cu personalitatea unui om, nici cu vointa unui presedinte.

CAPITALISMUL CA RELIGIE

                       “Capitalismul ca religie”, este o sintagma apartinand filosofului german Walter Benjamin, care in 1921 scria intr-un articol : “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”. Si el continua : “Trei sunt trasaturile ce pot fi recunoscute in structura religioasa a capitalismului. El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capata din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasa si cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolveste de pacate, ci se face vinovat de ele.”

            S-ar putea riposta ca cele scrise cu aproape 90 de ani in urma si-au pierdut actualitatea. Dar sunt numerosi ganditorii care astazi reiau ideia lui Benjamin si o adancesc. Iata-l pe Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie si fost econom sef al Bancii Mondiale, care critica neoliberalismul Fondului Mondial International ca “o noua religie” ce exprima “doctrina pura a pietei”, iar in liberalizarea pietelor de capital are “cel mai sfant articol al credintei”. Iata-l pe economistul liberal Alexander Rüstow care, intrebandu-se despre esenta teologica a conceptului de “laisser-faire”, reaminteste ca parintii liberalismului, incepand cu Adam Smith, credeau intr-o mana invizibila, o armonie misterioasa care, fara nici o interventie a statului, ar conduce la bunastarea pentru toti. Iar Wolfgang Palaver, profesor la universitatea din Innsbruck scrie recent : “Prima dimensiune religioasa a capitalismului se vede in reclama comerciala, ce promite, ca si religia, o viata fericita. Reclama foloseste simboluri ale religiei si bisericii : produse alimentare laudate de calugarite, denumiri sacre de parfumuri ca “Heaven” sau “Eternity”. Locul sfintilor a fost luat de starurile sportive si ale spectacolului. Prin reclama, automobilul a devenit un obiect de cult cotidian. La Wolfsburg, firma Volkswagen a edificat sapte pavilioane de expozitie, concepute ca niste temple, pe care arhitectul lor le justifica astfel : “Ce a mai ramas din religiozitatea noastra din copilarie ? Bisericile au murit, ideologiile si-au pierdut puterea. Dar au ramas firmele, concernele. Pe ele se vor intemeia conceptiile religioase ale viitorului”.

            Invidia a fost privita de toate religiile ca una din sursele raului, a fost condamnata si pentru ea s-a cerut cainta pacatosului. Dar filosoful Peter Sloterdijk observa corect : “In nici o formatie sociala de pana acum nu a fost angajata atat de explicit excitarea poftelor si dorintelor pentru motivatia comportamentului. .Patima invidiei a fost luata in calcul de societatea de consum si transformata in forta energetica. Societatile moderne reprezinta din acest punct de vedere niste reactoare de gelozie sau niste centrale energetice creatoare de invidie. “

In incheierea argumentarii de mai sus, s-ar pune intrebarea : cine este Dumnezeul capitalismului ? Raspunsul il da tot Walter Benjamin care afirma ca acesta este omul devenit Supraom. Dumnezeul secret al capitalismului este, ca si supraomul lui Nietzsche, omul ce a depasit cerul prin capacitatea sa supraumana. Din rivalitate cu aproapele sau, omul acumuleaza bani pentru a impresiona pe altii. Suntem martorii unei incercari de autodeificare a omului, ce respinge convertirea, cainta, purificarea, sustine Benjamin.

La moartea lui Daniel Bensaid

Presa franceza ne informeaza ca in ziua de 12 ianuarie 2010 a incetat din viata Daniel Bensaid, neobosit militant si teoretician al extremei stangi antistaliniste, filosof si autor a numeroase carti de doctrina ce imbratiseaza ideile lui Karl Marx, Walter Benjamin sau Antonio Gramsci.

Nascut la Toulouse in 1946, face studii de filosofie la Paris. Convins ca teoria este zadarnica fara actiune politica, el fondeaza La Jeunesse Communiste Revolutionnaire, atasata celei de a IV-a Internationala trotzkista. Ia parte activa la ridicarea populara din mai 1968, impreuna cu tovarasii sai de lupta Alain Krivine si Henri Weber, dupa care scrie o carte ce a iscat mare valva: “Mai 68, o repetitie generala”. In ea el sustine rascoala din mai ’68 nu este decat repetitia revolutiei mondiale ce e inevitabila, la fel cum in Rusia, revolutia din octombtie 1917 a avut ca repetitie rascoala din 1905. Pentru aceasta este insa necesara existenta unui partid revolutionar. Se creeaza Liga Comunista (trotzkista si antistalinista) iar el militeaza in 1970 in  redactia jurnalului “Rouge”, organ al acestui nou partid al extremei stangi ce se opune URSS. Dar in anii ’80 elanul stangii este in scadere in Franta, in Spania, in Italia, in Portugalia. In aceasta situatie , Bensaid scrie “Marx l’intempestif, grandeur et miseres d’une aventure critique”(Fayard – 1995), complectata de brosura “La discordance des temps » (1995) in care arata ca Marx, departe de a fi pierit sub daramaturile edificiului comunismului sovietic, este mai actual ca oricand, deoarece permite sa se inteleaga “timpul frant al politicii”. Stalinismul si maoismul au desfigurat filozofia marxista a istoriei. Impreuna cu Jacques Derrida el sustine modernitatea autorului Capitalului, care “a inaugurat o reprezentare neliniara a istoriei si a deschis calea cercetarilor comparative.

Dupa cartile “Qui est le juge? Contre la tentation du tribunal de l’Histoire »(1999) si « Resistences, essai de taupologie generale »(2001), unde ia ca imagine cartita (« taupe ») ce stie sa lucreze bine in subteran pentru a reapare brusc si care incarneaza refuzul « de resemnare cu ideea ca am ajuns la sfarsitul istoriei »,  el publica volumul autobiografic « Une lente impatience »(2004) in care descrie intalnirile avute in decursul vietii si care i-au marcat cariera revolutionara. In 2007 scrie  volumul polemic « Un nouveau theologien : Bernard-Henri Levy » in care combate punct cu punct « cele 7 pacate capitale » imputate stangii radicale de B-H L. in cartea “Un grand cadavre a la renverse”.

In marea criza ce zgaltaie lumea de cativa ani, el vede o noua tresarire a impulsului revolutionar si scrie: “Acum 25 de ani Marx era tratat ca un caine mort in cea mai buna dintre lumile liberale posibile. Fantoma lui surazatoare se intoarce acum. Actualitatea sa este pur si simplu cea a capitalului mondializat”. La transformarea LCR in Noul Partid Anticapitalist, el devine ideologul sau si publica, impreuna cu presedintele acestui partid, Olivier Besancenot, cartea “Prenons parti pour un socialisme du XXIe siecle” (2009) . 

                                               *

In ultimul interviu acordat cu cateva zile inainte de a muri, revistei Marianne-2, Daniel Bensaid arata ca “diagnosticul capitalismului secolului XXI e sumbru si fara echivoc: un corp grav bolnav. Si nu doar anticapitalistii o constata, ci si cei ce sustin noua ordine mondiala: politicieni, tehnocrati, bancheri, patroni etc., adica cei care pana recent isi ieseau din piele sa ne arate avantajele economiei de piata. Lumea, in ansamblul ei, a intrat in recesiune, iar acesta e un fapt obiectiv pe care nu-l mai neaga nici partidele de dreapta. Dar criza, desi planetara, este tragica pentru clasele sociale cele mai defavorizate, care luna de luna, nu stiu cum sa o scoata la capat. Caci ele sunt cele ce vor plati pretul cel mai mare, in timp ce marii patroni si alti finantisti continua sa-si umple buzunarele, gratie sumelor alocate de stat pentru salvarea bancilor. Crizele insa sunt endemice: e un sistem, prin esenta, atat inegal, cat si nejust, fiind bazat pe profitul maxim in detrimentul celor mai saraci.

Nemultumirea sporeste zi de zi. Somajul creste. Nesiguranta zilei de maine, teama de a pierde locul de munca, disperarea chiar, sunt tot mai profunde. Conflictele sociale sunt tot mai numeroase si incordate. Suntem pe muchea catastrofei. Cu prilejul manifestatiilor de protest, sindicatele abia isi pot retine trupele sa nu treaca la acte de violenta. Iar la varful piramidei ierarhice capitaliste, in sferele inalte ale politicii si economiei, nu se gaseste nici o solutie a crizei, nici un remediu la saracirea continua a maselor populare.

Eu si Besancenot, in ultima noastra carte, o spunem raspicat: vrem sa rasturnam capitalismul, vrem sa edificam o noua societate , solidara si democratica, sa inventam un proiect de societate revolutionara si inedita. Este un mesaj de speranta, realist si deloc utopic. Vrem sa spargem cercul vicios al dominatiei, sa apara o societate fara violente de orice fel. Sa se termine cu discriminarile, cu nedreptatea si inegalitatea. Sa revolutionam munca, sa faurim o societate bazata pe solidaritate, iar nu pe mila si caritate. Sa instauram o democratie real participativa, adica sa radicalizam democratia.

Ceeace noi pretindem este o stanga care e anti capitalista, spre deosebire de actualul Partid Socialist Francez, care – victima a unui absurd complex ideologic – se scuza ca e anticapitalist. Noi vrem o democratie autogestionara: sa ne insusim pentru popor si sa punem sub control bogatiile, dar fara dictatura pietei, si fara despotismul birocratic. Suntem pentru logica bunului comun, extinsa la serviciile publice. Vom spori salariile si minimurile sociale. Vom pune sub control public industria auto, ca si telecomunicatiile si transporturile in comun si, mai ales, vom da locuinte tuturor. Problemele ecologice stau si ele in fruntea programului nostru.

In fine, noi preconizam, pentru schimbarea lumii, un nou internationalism.  Aberant si contradictoriu in actualul sistem este ca ca responsabilii a doua mari organisme financiare mondiale sunt doi socialisti: Dominique Stauss-Kahn pentru FMI, si Pascal Lami, pentru OMC. Internationalismul nostru se va manifesta in primul rand prin anularea datoriilor celor mai sarace tari, caci aceste datorii nu sunt decat forma contemporana, capitalista, a sclavajului. A doua prioritate e revolutia agrara, iar a treia – se refera la politica de migratie solidara. Miscarea altermondialista tocmai asta este: un moment de remobilizare sociala contra globalizarii comerciale.

CALEIDOSCOP MONDIAL (XIV)

 Necazurile celor ce muncesc la UE . Cei 736 deputati in parlamentul european de la Strasbourg solicita sporirea salariilor cu 1.500 euro pe luna, cu argumentul ca numai astfel isi pot angaja mai multi sau mai buni asistenti. Dar ei au chiar astazi un salariu mediu lunar de 17.540 euro, bani suportati de contribuabilii tarilor membre. Pretentii de sporire a salariilor au si cei 45.000 functionari ai Uniunii Europene, care nici ei nu au retributii mici. Astazi un tanar translator incepator intra in activitate la U.E. cu un salariu de 4190 euro, iar un cadru de conducere in Comisia de la Bruxelles are 16.000 euro lunar. Acest salariu este sporit generos prin adaosuri pentru locuinta in strainatate, copii, educatie si alte suplimente. La 63 de ani un astfel de functionar se retrage cu o pensie de 70 % din ultimul salariu. Cerintele de sporire cu 3,7 % a salariului functionarilor U.E., care in medie se ridica la 240.000 euro anual, se analizeaza acum la Curtea de justitie europeana. Se apreciaza insa ca aceasta aproape sigur va da o sentinta de sporire cu 9.000 euro a acestei sume. Ar mai fi de mentionat ca presedintele U.E., Herman van Rompuy, fost prim ministru al Belgiei, are un salariu de 304.000 euro anual. Aceiasi suma o primesc si presedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso, si presedintele parlamentului european, Jerzy Buzek. De mentionat ca salariul pentru care plateste impozit presedintele Statelor Unite, Barack Obama, este de 278.500 euro. (din Der Spiegel – No.2/2010).

Keynes reloaded. In mijlocul crizei economice a anilor 1930, marele economist britanic John Maynard Keynes gasise solutia de salvare a capitalismului: ocuparea deplina a fortei de munca, chiar cu interventia masiva a statului. “Keynes nu era de parere ca muncitorii pot face singuri revolutii. Pentru el – si dadea drept exemplu Uniunea Sovietica – intelectualii sunt cei ce ii atrag pe muncitori dupa ei. Daca unii din prietenii lui se atasasera cauzei comunismului, era din scarbire si desgust fata de mizerie, ceeace face inutil accentul pus pe libertatile individuale. Intelectualii ar falfai atunci steagul revolutiei, iar Marea Britanie, deja zgaltaita de miscari sociale, ar fi fost sfasiata de razboi civil. Grija lui Keynes era de a salva capitalismul, eliminand cauza principala a repulsiei pe care acesta i-l provoca lui si prietenilor lui. El puse deci ocuparea deplina a fortei de munca in centrul gandirii economice, reusi sa-si convinga contemporanii si, asa cum promisese,  salva capitalismul…”

Dar alta este situatia astazi. Comunismul e mort si capitalismul e in forma, desi la stramtoare. Pe de alta parte libertatile individuale trebuie respectate, iar mizeria ce le-ar face inutile, trebuie lichidata. Ideea lui Keynes de o cat mai mare ocupare a fortei de munca, reducea impactul saraciei, dar ar fi pretins sporirea maxima a cererii pe piata prin sporirea veniturilor salariatilor. Era totodata si un fel de a respinge spectrul supraproductiei. Dar astazi  computerele si automatizarea au sporit in asemenea masura productivitatea, incat a devenit o iluzie sa crezi ca salariile vor fi capabile sa absoarba  imensa oferta de marfuri puse pe piata. Ideea de a produce cat mai mult, pentru ca apoi, cu ajutorul procedurilor de marketing, sa creezi o cerere pe masura, si-a gasit limitele in epuizarea resurselor si in degradarea mediului. A consuma mai bine si mai rational a devenit o necesitate, daca speta umana vrea sa-si salveze existenta.

Iata de ce proiectul lui Keynes trebuie reactualizat, mentinand si, la nevoie, restaurand ceeace mai poate fi salvat din sistem. In acelasi timp insa, trebuie luate masuri pentru a elimina cauza nemultumirii ce creste in randul populatiei fata de un sistem care, zi de zi, ii saraceste si mai mult pe cei saraci si ii imbogateste tot mai mult pe cei bogati. (din Le Monde – 11.01.2010)

2010 – an de tulburari sociale? In 2009, intr-o buna parte a omenirii, au scazut salariile si a sporit somajul. Primul avertisment asupra consecintelor acestei situatii a venit anul trecut din partea amiralului Dennis Blair, director al serviciilor secrete americane, care in raportul in fata senatului SUA a declarat ca riscul unei instabilitati politice mondiale declansata de criza economica a devenit “primary near-term security concern”. Conducerile FMI si ale ONU au emis si ele serioase avertismente despre stari de neliniste sociala.

Dar daca anul trecut aceste semnalizari nu s-au confirmat, in 2010 situatia se poate schimba. Caci va avea loc o confluenta a mai multor factori : va creste somajul, va spori saracia si lipsa de egalitate, va slabi clasa de mijloc si vor creste preturile la produsele alimentare. In 2010 se evalueaza ca in intreaga lume numarul somerilor va spori cu 60 milioane de persoane. Organizatia Mondiala a Muncii apreciaza ca cca. 200 milioane muncitori vor decadea in categoria celor ce trebuie sa traiasca cu mai putin de 2 (doi) US dolari pe zi. Scaderea veniturilor nu este insa totdeauna urmata de instabilitate politica. Printre factorii ce provoaca turburarile politice mai sunt: inegalitatea, felul de guvernare, nivelul de pregatire sociala, incordarile etnice, increderea in institutii a populatiei si tipul de sistem politic (mai vulnerabile par a fi regimurile “intermediare”, care nu sunt nici democratii consolidate, nici autocratii).

Conform unui studiu al revistei The Economist, dintr-un total de 166 tari de pe intreg globul, 77 au in 2010 un nivel de risc ridicat sau foarte ridicat de tulburari sociale. In 52 de tari riscul de instabilitate este mediu, iar in 37 – este scazut. Tarile din rasaritul Europei sunt in categoria cu risc ridicat, datorita faptului ca ele au fost dur lovite de criza si poseda multi din factorii de framantari politice si sociale mentionati mai sus. (din The Economist– The World in 2010).

PRIVIND SPRE VIITOR

 Am intrat de cateva zile in cel de al doilea deceniu al acestui secol, ceeace poate fi un bun pretext de a investiga viitorul. Nu e vorba de ghicitul in cafea, ci de trecerea in revista a unor opinii, mai recente sau mai vechi, a unor profesionisti ai prospectivei despre problemele cu care se va confrunta lumea in anii ce vin.

Mai intai sa deschidem suplimentul revistei “The Economist” intitulat “The World in 2010”, caiet de 146 de pagini care, de 20 de ani, apare anual in decembrie. El ne asigura ca economia mondiala va iesi in anul viitor din recesiune, dar ca tarile bogate se vor confrunta in continuare cu mari dificultati economice. In Marea Britanie, la alegerile din luna mai, conservatorii vor prelua cu siguranta puterea, iar in Statele Unite, la alegerile de “mid-term” din noiembrie, este posibil ca Obama sa piarda majoritatea in Camera Reprezentantilor. Pe de alta parte in anul 2010 China isi va afirma tot mai puternic rolul in toate problemele globului, de la economie, la schimbarea climei si la diplomatia nucleara. Ea ocupa locul intai pe plan mondial in comertul exterior, depasind Germania si Japonia, si se afirma, alaturi de SUA, drept o noua “natiune indispensabila”. Alt eveniment remarcabil: pe 11 iulie lumea va aclama echipa castigatoere a campionatului mondial de fotbal din Africa de sud. Mai multe tari sud-americane vor sarbatori 200 de ani de la cucerirea independentei. In privinta Romaniei, prognoza revistei britanice este nesigura, caci la data aparitiei nu se cunostea rezultatul alegerilor prezidentiale. Se apreciaza insa ca PIB va creste cu 1%, atingand o valoare pe cap de locuitor de 8.680 US dolari (sau 11.760 US dol. in expresie PPP), iar inflatia va fi de 3,3 %. Se prevede insa un an de proteste populare, ca urmare a restrictiilor impuse de FMI.

O privire mai indepartata este cea aruncata de expertul german prof. Dr. Peter Scholl-Latour. Pentru anul 2020 dansul vede o accentuare a rivalitatii dintre SUA si China, statele Uniunii Europene fiind divizate de partea careia din cele doua puteri sa se situeze. Statele Unite vor dori sa-si accentueze atitudinea de “politist mondial”, dar vor constata ca in aceasta privinta cheltuielile uriase de inarmare nu ajuta la mare lucru. Peste zece ani doua-treimi din populatia globului va locui in mediu urban (astazi traieste in orase doar jumatate din omenire). Printre marile metropole ale lumii va fi Lagos din Nigeria cu 20 milioane locuitori. Urbanizarea atrage dupa sine cresterea criminalitatii unei populatii exasperate de mizerie. Chiar si in Africa de sud va spori amenintator confruntarea intre populatia bogata, alba, si cea saraca, neagra. Rusia va fi ferita de orice conflict militar venit din afara, datorita dotarii exceptionale cu rachere si arme nucleare, dar se vor accentua turburarile interne, indeosebi din sanul celor 20 milioane de musulmani ce traiesc pe teritoriul acestei tari. Federatia rusa va continua sa fie principala sursa de alimentare cu titei si gaze a Europei occidentale. India are un potential imens de oameni, iar cresterea populatiei ei este de doua ori mai mare decat cea a Chinei. In 2045 India va deveni, cu 1,6 miliarde locuitori, cea mai populata tara a lumii, desi are o suprafata locuita de doar o treime din cea a Chinei, dar va fi departe de a o atinge pe aceasta in privinta economiei. Desvoltarea economica a Chinei va duce la tendinte de expansiune a ei spre uriasul spatiu al Siberiei.

In centrul oricarei evaluari a politicii mondiale sta aprecierea atitudinii viitoare a Statelor Unite fata de marile probleme ce vor confrunta lumea. Opinia neoconservatoare a fost exprimata inca cu cativa ani in urma de doua personalitati ale presei americane, William Kristol si Robert Kagan, intr-un articol publicat in „The National Interest“: „Sistemul international actual nu se mai bazeaza pe echilibrul intre mai multe puteri, ci pe hegemonia americana. Institutiile financiare americane au fost create de americani si servesc interesele lor. Sistemul international de securitate se bazeaza pe un ansamblu de aliante care toate sunt conduse de St. Unite. (…) Actuala conjunctura internationala, destul de favorabila, este un rezultat al hegemoniei noastre, si deci orice slabire a influentei americane le-ar permite altora sa organizeze lumea dupa cum le convine : tari ca Rusia si China, daca li s-ar oferi ocazia, ar da sistemului international o cu totul alta configuratie. Hegemonia americana trebuie deci mentinuta tot atat de activ pe cat a fost cucerita. (…) Statele Unite nu urmaresc un interes national marunt si egoist, ci isi afla interesul intr-o ordine internationala favorabila lor.”

Opinia contrara, liberalista, ar fi cea cuprinsa mai demult in cuvintele batranului diplomat George Kennan in interviul publicat in „New York Review of Books“ : „Aceasta planeta nu va putea fi niciodata condusa dintr-un centru politic unic, indiferent cat de mare va fi puterea sa militara.(…) Daca noi, americanii, ne vom considera far al progresului politic si vom da lectii celei mai mari parti a lumii, ar fi lipsit de gandire, pretentios si respins“. Dar mai raspicat exprima acest lucru William Pfaff, editorialist la „International Herald Tribune“ : „Sistemul de aliante faurit de America in timpul razboiului rece, a fost dorit si acceptat de partenerii ei. Odata insa cu prabusirea URSS si evolutia Rusiei si Chinei comuniste spre un regim ce respecta regulile relatiilor internationale, politica St. Unite a pierdut argumentul sau si deci legitimitatea sa s-a diminuat. Sistemul vechi de aliante traieste totusi din elanul sau conceptual, desi si-a pierdut justificarea initiala. Mentinerea acestei politici perimate a devenit unicul obiectiv al politicii americane.(…) Statele Unite sunt sclave ale gandirii lui Woodrow Wilson, care a insuflat natiunii americane convingerea ca aceasta tara a fost creata de Dumnezeu pentru a ghida natiunile lumii pe calea libertatii. Idee reluata de altfel de Madeleine Albright, cand arata ca St. Unite sunt „natiunea indispensabila“ pentru ca „fiind mai inalta, ea vede mai departe”. Dar vechii aliati, care mult timp au fost beneficiarii protectiei americane, au inceput sa o resimta ca o povara, ca o piedica a suveranitatii. Desigur , precizeaza W. Pfaff, nu e si cazul fostelor tari ale pactului de la Varsovia, care nu au fost aliate ale Americii si doresc acum ca protectia ei sa se extinda asupra lor. Insa chiar americanii nu au o idee prea clara daca aceasta costisitoare prezenta planetara a SUA e indispensabila. De aceea s-au elaborat tot soiul de teorii despre amenintarile care ar pandi America: o ciocnire a civilizatiilor, un atac al lumii islamice asupra occidentului, o renastere a imperialismului rus sau chinez, internationalizarea crimei organizate, teroarea statelor mici dar ticaloase („rogues states“) etc. Multe din aceste ipoteze decurg din interesele fabricantilor de arme sau reflecta instinctul de supravietuire al birocratilor razboiului rece.“

Cele de mai sus arata cat de periculos este a gandi secolul 21 cu mentalitatile secolului 19 si chiar cu cele ale secolului 20. “Nu putem prevedea viitorul, dar il putem pregati” scria savantul belgian Ilya Prigogine, laureat al premiului Nobel (1977). Iar temele ce ar trebui atent pregatite in vederea unei lumi mai bune pentru copiii si nepotii nostri sunt multe: Cum va evolua demografia? Trebuie sa ne temem de biotehnologii? Care ar putea fi viitoarele pandemii? Ce se va intampla cu rezervele de apa, de hrana, de energie? In domeniul cultural, cum vor evolua limbile si literatura, muzica si artele plastice? La ce ne putem astepta in privinta educatiei? Mai are un viitor presa tiparita in fata asaltului internetului? Ce progrese (sau regrese) va face democratia? Cum se poate incheia un nou contract social in plina desvoltare a globalizarii? Cateva intrebari deci, printre numeroase altele, greu de imaginat astazi…

Ceea ce un om educat NU are nevoie sa stie

                                                                      

            Cu peste 30 de ani in urma a aparut in Germania o carte al carui succes la public a facut ca de atunci sa apara 14 editii succesive ale ei. Este vorba despre cartea lui Dieter Schwanitz „BILDUNG – Alles was man wissen muss“ (Educatia – toate cele ce trebuie stiute). Autorul, cu studii de istorie, filosofie si anglistica, profesor de literatura engleza la Universitatea din Hamburg, a mai scris si doua romane de succes din viata universitara. El a murit acum doi ani (la 64 de ani). In cartea amintita despre educatie (700 pagini), el sustine ca simpla terminare a scolii nu este suficienta pentru ca un om sa se poata considera educat. Si incearca sa dea raspuns la intrebarea : ce inseamna in fond om educat si, mai ales, ce este educatia in societatea moderna ?

            Educatia este – dupa el – intelegerea temeinica a propriei civilizatii, este idealul invatamantului umanist, este familiaritatea cu trasaturile principale ale istoriei, ale marilor elaborate ale filosofiei si stiintei, ale limbilor, artei, muzicii si literaturii, este starea adaptabila si antrenata a spiritului ce ramane – cum spune A. Einstein – cand totul a fost insusit si totul a fost apoi uitat. Educatia este deci un lucru complex, un ideal, un proces, o suma de cunostinte si insusiri, o conditie mentala. Dar este totodata si un act social, ce tine de felul in care se prezinta omul in societate : a parea educat si nu necioplit.

            Cartea repovesteste mai intai in mod original ce crede autorul ca este mai important din istoria Europei, trece in revista ce este esential de stiut despre marii scriitori si principalele opere literare, istoria artei, istoria muzicii, prezinta pe marii filosofi, cele mai importante ideologii si teorii, dar si notiuni despre relatia dintre barbat si femee in prezent si in trecut. Cea de a doua parte a cartii trateaza despre problemele limbii (bogatia vocabularului si folosirea cuvintelor straine, stapanirea dificultatilor gramaticale, despre stil etc.), lumea cartii si a scrisului, notiuni necesare despre cele mai importante tari si natiuni, despre inteligenta, talent si creativitate. Un capitol prezinta in fine „cartile ce au schimbat lumea“, printre care Istoria lui Herodot, Utopia lui Thomas Morus, traducerea Bibliei de Martin Luther, Principele lui Machiavelli, cartea lui Copernic ce a demolat conceptia geocentrica a lumii, cele 4 carti ale arhitecturii de Palladio, Eseurile lui Montaigne, Discursul metodei de Descartes, Cugetari de B. Pascal, Tratatul teologic-politic al lui Spinoza, Principiile matematice ale naturii de I. Newton, Enciclopedia lui Diderot si d’Alembert, Contractul Social al lui j.J.Rousseau, Bogatia Natiunilor de Adam Smith, Critica Ratiunii Pure de I. Kant, Despre razboi de K.v.Clausewitz, Formarea speciilor de Ch. Darwin, Capitalul lui K. Marx, Asa a vorbit Zarathustra de Fr. Nietzsche, Semnificatia viselor de S. Freud, Ce e de facut ? de V.I.Lenin, Teoria relativitatii de A. Einstein, Mein Kampf de A. Hitler.

            Asupra fiecaruia din capitolele acestei carti ar merita sa ma opresc, dar nu o voi face decat pentru cel mai mic dintre ele (10 pag.), cel intitulat : CE NU TREBUIE STIUT ? Caci tot de educatie tine sa stii ceeace nu trebuie stiut.

            In primul rand, un om educat nu trebuie sa se lase captivat de televiziune, sa se lase atras de talk-show-uri si alte trancaneli, de emisiuni distractive, concursuri „cine stie, castiga“ si filme soap-opera (gen „Dallas“), mentionarea carora in conversatii tradeaza un nivel intelectual scazut. El nu trebuie sa se preocupe de viata familiilor nobile, regale si imperiale ale Europei de azi, cu care sunt pline unele revistele. „Presa curcubeu“ si cea tabloida este tabu pentru omul educat, iar cea care vizeaza publicul feminin poate fi rasfoita doar la coafor. Dar informatiile din revistele de specialitate (de pilda de gastronomie, mobilier, stil de viata ) sunt utile in conversatia omului educat. In materie de sport, cel ce poate enumera, fara sa se gandeasca prea mult, ce meciuri a jucat echipa sa preferata de fotbal cu cativa ani in urma si cine a marcat golurile, este aproape garantat ca nu v-a putea spune titlurile si autorii a trei carti pe care le-a citit in acest an. El trebuie sa evite jocurile pe computer, care pot duce la dependenta, cu enorma pierdere din timpul pretios.

            In general cel ce se lauda cu educatia sa, da dovada prin asta ca este needucat. Omul neslefuit poate fi recunoscut si prin cunostintele pe care le etaleaza, iar nu numai prin lacunele din cultura. Dar limitele intre cunostintele permise si cele interzise omului educat nu sunt definitive si ele se schimba in timp. Astfel romanul, forma literara descoperita in Anglia in secolul 18, a fost mult timp considerat ca ceva trivial, ce nu era permis de citit decat femeilor. Dar in sec. 19 el a fost recunoscut de publicul larg ca forma artistica. Ceva analog s-a petrecut in sec. 20 si cu filmul, privit mult timp doar ca o forma de distractie, pentru ca in ultimii 30 de ani fenomenul sa fie studiat ca materie in universitati, iar cultura cinematografica sa faca parte obligatorie din bagajul omului educat. Schwanitz recomanda de aceea ca regula elementara : cel ce este nou venit si se simte nesigur pe taramul educatiei, a bunelor purtari in societate, trebuie sa evite cu grije a se aventura in conversatie pe teritoriul cunostintelor interzise, pentru ca nu stie cum pot fi interpretate cuvintele sale. Dar cel cu o educatie temeinica, isi poate permite sa patrunda si in zonele triviale si vulgare, caci se intelege de la sine ca aceste cunostinte sunt permanent supuse controlului sau critic.

            Mai exista insa si zona asa numita „a doua cultura“, notiune lansata de C. P. Snow. Intr-o celebra conferinta cu peste 50 de ani in urma, el a deplans traditia gentlemanilor britanici de a acorda preferinta culturii literar-umanistice, in dauna culturii stiintelor naturii si tehnice. Ceeace ar explica, dupa el, ramanerea in urma a Marei Britanii fata de St. Unite si Japonia. In toate tarile s-a desfasurar o ampla desbatere asupra acestor doua culturi, recomandandu-se ca ele sa fie tratate ca echivalente. Totusi si astazi este considerat inadmisibil ca cineva sa nu stie cine a fost Rembrandt, in timp ce este acceptata ignorarea celui de al doilea principiu al termodinamicii sau ce inseamna un quark. De aceea se poate spune ca nu trebuie ascunse cunostintele in domeniul stiintelor naturii si tehnicii, dar – spune autorul – ele nu apartin educatiei.

          Schwanitz nu abordeaza in cartea sa decat indirect, si doar in trecere, problema politicii, a felului in care un om educat se raporteaza la aceasta. Ce cred eu ca s-ar putea spune in aceasta privinta? Scena teoriilor politice este astazi o piata a opiniilor cu un curs oscilant la bursa ideilor. Ca orice piata si aici domneste aceiasi zeita ca si pe alte piete : Moda. Iar moda traieste din inovatia continua si frecventa, ce face rapid desuet existentul. Dar piata presupune si concurenta, iar concurenta ideologiilor implica acuzatia reciproca : „Eu vad ceeace tu nu vezi, si anume structurile ce stau in spatele tau si care iti conditioneaza gandirea“.

        Astazi, dupa falimentul marxismului in confruntarea majora a secolului 20, liberalismul este considerat invingator. Chiar social-democratia a capatat o coloratura liberala, ceva greu de conceput cu 70 de ani in urma. Intelectualul ce are un cuvant de spus in politica este azi deseori solicitat de tendinte contrare. Prabusirea extremismelor de stanga sau de dreapta, l-au facut prudent si circumspect in angajamentele ce si le ia. De aceea el prefera centrul, care insa si el nu este un punct geometric fix. Simpatiile omului educat se indreapta deci fie spre centru-dreapta, fie spre centru-stanga. Cel mai confortabil ar fi ca pur si simplu sa se ignore opiniile adversarului, considerandu-le in ansamblu fundamental gresite. Dar una din caracteristicele omului educat este spiritul critic. As spune ca el trebuie sa fie mereu critic la adresa celor ce guverneaza, indiferent daca acestia sunt de dreapta sau de stanga. Partizanatul neconcesiv duce la fanatism, la orbirea judecatii politice, dar apolitismul, izolarea in turnul de fildes – e abdicare de la o datorie cetateneasca, cu poate avea grave consecinte prin generalizare.

            Inchei acest articol cu cateva ganduri despre educatie ale unor oameni celebri :

Demokrit : „Educatia este pentru cel fericit o podoaba, pentru cel nefericit – o consolare“.

Hegel : „Omul devine doar prin educatie ceeace trebuie sa fie ca om“.

Fr. Schlegel : „Orice om needucat este doar caricatura lui insusi“.

John F. Kennedy : „Este un lucru pe lume ce costa mai mult decat educatia : lipsa educatiei“.

Gr. Gysi : „Educatia poate costa mult statul, dar constructia de inchisori costa mai mult“.

MILIOANE DE OAMENI MOR DE FOAME IN INDIFERENTA GENERALA

Jean Ziegler, fost deputat in parlamentul elvetian, actual expert al ONU in problemele alimentatiei si autor a numeroase carti, a acordat un interviu revistei germane “Fluter”, in numarul consacrat asigurarii cu hrana a lumii. In cele ce urmeaza voi prezenta pasagii din acest interviu, care ilustreaza ravagiile pe care foamea le face pe glob, in timp ce la conferintele internationale se vorbeste cu emfaza despre “drepturile omului”. Unele dintre cele descrise pot ingrijora si pe oamenii nostri politici ce se ocupa de asigurarea cu hrana a populatiei in viitor.

 

               – Ati mancat vreodata turta din noroi, domnule Ziegler?

- Da, din pacate. In Haiti, aceasta – numita acolo “biscuit dur” – este pentru multi mancarea principala. Femeile amesteca noroiul cu resturi de zarzavat si fructe sau cu alge si lasa turtele sa se usuce la soare. Ele sunt apoi vandute la piata celor care nu mai pot cumpara faina sau malai, din cauza exploziei preturilor. Mestecate, ele dau senzatia de hrana, blocheaza stomacul si potolesc foamea teribila. 

-Pe cine loveste cel mai rau foamea?

- Pe copiii cei mai mici. Faza critica este de la perioada prenatala  si pana in primele 24 de luni post natale, timp in care in creierul fiintei umane se formeaza neuronii. Chiar cand mai tarziu tatal capata de lucru si isi poate hrani copilul, acesta ramane cu intelectul vatamat, handicapat pe viata.  

- Dupa datele din World Food Report, pe glob, la fiecare 5 secunde, un copil pana la 5 ani moare de foame sau de boli cauzate de nutritie. La fiecare 4 minute un om isi pierde vederea din lipsa de vitamina A. Incepand din luna aprilie 2009, pentru prima oara in istorie sunt peste un miliard de oameni grav subnutriti, desi lumea este acum mai bogata decat niciodata. Cum se poate explica aceasta situatie?

            – Sa va povestesc ceva. La 12 octombrie 2008 s-au intalnit la Paris sefii de state  si au anuntat ca, pentru combaterea crizei financiare, vor acorda bancilor 1.700 miliarde euro pentru credite si garantiii. Iar dupa doua luni, fondurile pentru ajutoare de hrana ale lui World Food Program au fost reduse cu 41 %, de la 6 miliarde dolari la mai putin de 4 miliarde.  

     – Inseamna oare ca starea elor mai sarace tari s-a inrautatit datorita crizei bancilor?

- Da, desigur. In Bangladesh, in urma acestei masuri, de la o zi la alta, la un milion de copii li s-a taiat hrana pe care o primeau la scoala si care, pentru cei mai multi dintre ei, reprezenta unica masa zilnica. 

- ONU a calculat ca agricultura de pe glob ar fi in masura sa hraneasca 12 miliarde de oameni, adica aproape de doua ori mai multi decat exista astazi. Atunci de ce sufera de foame atat de multi?

- In realitate nu ar trebui sa flamanzeasca nimeni. In secolul 21 nu mai exista fatalitati care sa constranga oamenii sa emigreze in masa, cum se mai intampla in secolul 19 prin unele parti de pe glob. Un copil ce moare de foame astazi, se poate spune ca este ucis. Infometarea este faurita de oameni. Sunt asa numitele “cauze structurale” ale foamei, create de structurile de productie insuficiente in tarile sarace. Un hectar de teren in zona Sahel da 600 kg. cereale, in timp ce in Bavaria se scot de pe aceiasi suprafata zece tone. Iar asta nu fiindca taranul din Burkina Faso sau Mali este mai putin competent, ci pentru ca taranul din Germania are seminte bune, ingrasaminte, tractoare etc. Taranul din Africa nu are nimic, pentru ca tara lui este inglodata in datorii. Din cele 53 de state ale Africii, 37 sunt tari pur agrare, care nu aloca agriculturii decat 4 % din buget. Ele au nevoie de toate devizele disponibile, doar pentru a-si achita dobanzile datoriilor. Pe  glob sunt 122 tari in desvoltare , care impreuna au o datorie de 2.100 miliarde dolari. FMI, prin politica sa, obliga aceste tari sa plateasca bancilor creditele efectuate. Pentru asta tarile respective trebuie sa cultive anumite produse, de pilda in Senegal –  alune pentru ulei de masa sau bumbac pentru industria textila. Peste tot unde se amesteca FMI, sporesc suprafetele de terenuri pentru produse agricole de export. Dar unde se cultiva bumbacul, nu mai se poate cultiva meiul. Mali a exportat in anul trecut 380.000 tone bumbac, dar trebuie sa importe 70 % din produsele sale alimentare.  

          – Ce rol joaca razboaiele si catastrofele naturale ?

     – Astea sunt “cauze conjuncturale”, de care in acest moment sunt afectate 71 milioane de persoane. Masacrul din Darfur a pus pe fuga peste 2 miloane de oameni ce au devenit dependenti total de Programul de alimentatie al ONU. Dar in Darfur si Somalia, ONU imparte adultilor ratii zilnice de 1.500 calorii. Nevoia unui om pentru a supravietui este insa de minimum 2.200 calorii. Cu alte cuvinte, din lipsa de mijloace, chiar ONU organizeaza subnutritia , care in cele din urma duce la agonie.  

            – Ce rol joaca subventiile UE pentru agricultura europeana?

     – Asa numitul Dumping agrar este ucigas. In ultimul an, natiunile industriale au acordat 349 miliarde dolari ca subventii taranilor lor pentru productie si export. Productia in exces rezultata este exportata in Africa si in alte continente. In orice piata din orasele africane se pot cumpara fructe, zarzavaturi sau carne de pasare din Germania sau Franta,  chiar cu jumatate din pretul acelorasi produse africane. Taranul ce trudeste cu sotia si copiii sub soarele arzator, nu are nici o sansa in fata subventiilor. Si ne mai miram apoi ca cei ce supravietuiesc, incearca sa traverseze Marea Mediterana in niste biete barci, pentru a ajunge in paradisul european.  

- Dupa prabusirea sectorului imobiliar, bancile s-au intors spre sectorul agrar al economiei. Ce poate decurge de aici?

- Hedge-funds s-au orientat asupra pietelor agricole si au declansat operatii speculative si afaceri la termen cu care castiga sume astronomice. La toate bancile elvetiene se propun acum spre vanzare “Exchange Certificate” pentru orez, adica un fel de pariu pe cresterea pretului orezului. Cu cat se cumpara mai mult din aceste certificate, cu atat creste pretul orezului. Dar acesta este un produs esential pentru hrana saracilor din intreaga lume, pentru cei ce traiesc in slums-urile din Rio, Karachi sau Mexico-City, care la aceste preturi nu se mai pot alimenta. 

- Ati criticat si introducerea combustibilului bio-diesel, desi se stie ca acesta contribuie la reducerea incalzirii planetei.

- Cu doi ani in urma in SUA s-au ars 138 milioane tone de cereale pentru a se reduce dependenta Americii de livrarile de titei din tarile arabe. Dar atunci cand pe glob un copil moare de foame, arderea cerealelor drept combustibil este o crima impotriva umanitatii. Pentru obtinerea a 50 de litri combustibil diesel se folosesc 120 kg. porumb, adica atat cat are nevoie un copil din Zambia sau Mexico pentru a trai un an intreg. 

- Se poate oare combate in mod eficient foamea pe glob ? 

- Cauzele catastrofelor se datoreaza oamenilor si ele pot fi corectate tot de catre oameni. Jean-Paul Sartre spunea ca cel ce vrea sa-i iubeasca pe oameni, trebuie sa urasca foarte tare ceeace ii oprima si asupreste. Iar in acest caz e vorba despre ordinea mondiala canibala, dictatura capitalului financiar globalizat, ce are azi o putere pe care nici un rege sau imparat nu le-a avut vreodata. Se pot numi cauzele foametei si se pot lua, intr-un stat democratic, masuri pentru anularea lor. Se poate, de pilda, interzice prin lege specularea la bursa a produselor agrare, se poate aplica un moratoriu asupra arderii produselor alimentare, se poate interzice dumpingul agrar. Cetatenii tarilor occidentale ar putea pretinde ca ministrii lor de finante sa ceara ca FMI sa anuleze datoriile celor mai sarace tari, in loc de a sprijini doar interesele creditorilor.

Dar si ca simplu individ se poate face ceva. Un tanar nu trebuie niciodata sa creada ca e neputincios in acest domeniu. In democratie nu se poate vorbi de neputinta cetateanului. Trebuie sa se constientizeze ca sunt in joc interese politice si ca partidele ce vor ca in viitor sa castige alegerile  trebuie sa imbratiseze cerintele societatii civile. Chiar si concernele trebuie sa resimta presiunea consumatorului. Trebuie sa ne eliberam de credinta orbeasca in puterea netarmurita a pietei, in legile economice ca legi imuabile ale naturii.