OMUL DE STANGA SI IDENTITATEA NATIONALA

O idee veche staruie inca in mintile multora, chiar a celor bine intentionati: stanga e internationalista, dreapta e mai curand nationalista. Nu incerc sa descifrez aici, in anul de gratie 2009, ce inseamna astazi stanga si dreapta. Dar merita sa reamintesc ca un mare politolog italian stabilea astfel diferenta: “Criteriul frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stanga il constituie atasamentul la idealul egalitarismului, care – alaturi de cel al libertatii si pacii – este motivatia suprema pentru coeziune si lupta politica. Omul de stanga este egalitarist, adica porneste de la convingerea ca cea mai mare parte a inegalitatilor care il indigneaza si pe care ar vrea sa le faca sa dispara, sunt sociale si deci, eliminabile. Omul de dreapta insa  este inegalitarist: pentru el inegalitatile din societate tin de natura omului si deci nu pot fi eliminate. De aceea inegalitaristul tine sa accentueze diferentele intre oameni.” Mai pot fi gasite si alte criterii de definire, dar in orice caz este falsa opinia ca in zilele noastre stanga si dreapta s-au apropiat intr-atat incat nu mai pot fi deosebite.

 In ce priveste termenul de internationalism, stim ca notiunea se refera astazi mai putin la solidaritatea muncitoreasca, asa cum era inteleasa la sfarsitul secolului 19, cat mai ales e  strans si indestructibil legata de cea a numeroaselor concerne multinationale, a bancilor cu o retea de filiale in zeci de state, a societatilor si firmelor internationale, despre care deseori e greu de spus carei tari mai apartin. Iar nationalismul, termen poluat de nenumaratele abuzuri ale extremismului de dreapta, continua sa fie folosit in scopuri electorale, mascandu-i-se demagogic imaginea compromisa si atribuindu-se cea de patriotism.

            Am facut aceasta introducere pentru a reaminti ca numai stanga, indiferent daca conceptul este imbratisat de un partid sau exprima doar o anumita sensibilitate, este cea care a luptat impotriva efectelor nocive ale procesului de globalizare economica, cand acesta se reduce la “internationalismul” cercurilor financiare mondiale. Tot ea este cea care a dezvaluit – cu cativa ani in urma – substratul propunerii de creare a unei “Europe federale a regiunilor”, aplaudata de ideologii dreptei, care ar fi dus la recroirea granitelor si destramarea statelor nationale. In fine, revenind la tara noastra, stanga este cea care s-a opus incercarilor de rescriere a istoriei romanilor sub pretextul demitificarii personalitatilor ce au aparat fiinta nationala si au faurit statul actual, precum si cea care s-a opus demolarii unor valori general acceptate ale literaturii romane, ceeace ar fi sters sters si ultimele iluzii pe care le mai nutrim despre trecutul neamului.

            Este fals si total neproductiv a lasa ca oameni cu viziune de dreapta sa se erijeze in unicii aparatori ai valorilor nationale, atunci cand aceste valori sunt intretinute cu grije in sufletul majoritatii cetatenilor Romaniei. Solidaritatea internationala este un sentiment nobil, ce nu exclude insa acordarea importantei cuvenite caracteristicilor predominant pozitive ale celor ce locuiesc majoritar pe acelasi teritoriu si vorbesc aceiasi limba. Poate parea paradoxal, dar este totusi o realitate faptul ca astazi in tarile Uniunii Europene, organizatie ce face pasi spre integrarea economica a tarilor continentului, este departe de a dispare sentimentul national, ci – din contra – el se afirma cu mai multa putere. In Franta, in chiar aceste zile, se desfasoara o vasta campanie pentru clarificarea valorilor identitatii nationale si a ceeace reprezinta mandria de a fi francez. In Germania tot mai frecvent televiziunea si ziarele deschid desbateri cu privire la aportul marilor figuri din istoria tarii la crearea acestei natiuni “der Dichter und Denker” (a poetilor si ganditorilor). Venita din Statele Unite, ideea unor sondaje pentru clasificarea ierarhica a celor mai mari personalitati din istorie, a prins si s-a raspandit in toate tarile Europei, cu  participarea neasteptata a milioane de cetateni.

Romanul tine la tara sa, iar a desconsidera aceasta realitate, cu argumentul ca alimenteaza spiritul nationalist, este simplist si nu poate fi acceptat de omul politic de stanga. Ceeace nu inseamna insa ca el nu e constient de lipsurile proprii, unele din ele vechi, precum si de mentalitatea defetista pe care au sadit-o in mintile oamenilor anii grei ai tranzitiei. Conform datelor ONU in acest an numarul persoanelor din Romania ce traiesc in saracie absoluta a depasit cifra de 1,6 milioane (din care 350 mii copii pana la 14 ani). Totodata in Romania inegalitatea veniturilor banesti este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeana. Economia tarii, inglodata in datorii, are viitorul compromis de o conducere incapabila si, uneori, venala. Politicienii sunt, in buna parte, prea putin preocupati de interesul public si mai mult de interesul propriu. Treptat au aparut doua Romanii, greu de a fi unite : cateva sute de mii de oameni ce au acces la sanatate, educatie si servicii, si restul de milioane, care se chinuie sa supravietuiasca si nu reusesc sa se zmulga din saracie. Deci un ansamblu de stari de lucruri ce ar justifica indignarea generala si cererea de a se pune capat cauzelor ce ne-au dus aici. Dar nu, nimic de acest fel nu se intrevede! Incepand de la Patapievici incoace (in 1990 si reluat in “Politice”) si trecand prin mii de articole de ziar (in care s-au scos la iveala tot soiul de racile – reale sau imaginare), cauzele sunt atribuite doar unor defecte genetice ale acestui popor. Quid prodest? Cui foloseste oare aceasta atitudine ce are caracterul de campanie dirijata si care a facut sa fie mai raspandit ca niciodata in trecut, sentimentul de inferioritate al unei natiuni ce traieste de veacuri in jurul arcului Carpatilor?

Doar o politica ferma de stanga poate aduce schimbare in cele ce se intampla. E iluzorie speranta unora ca, prin apartenenta tarii la Uniunea Europeana, poate veni din afara salvarea. Multi politicieni s-au bucurat chiar ca, prin admiterea Romaniei in U.E., o parte din deciziile lor eronate s-ar putea arunca in seama celor de la Bruxelles. Prin asta insa s-ar sprijini doar mentalitatea ca fara “indicatiile pretioase” venite din strainatate, romanii sunt sortiti pieirii. Dar ori de cate ori va fi pus in fata dilemei de a alege intre o optiune radicala de stanga sau una de dreapta, occidentul va da preferinta ultimei, sperand ca pe aceasta o poate tine mai bine sub control. Iar elita noastra intelectuala, a imbratisat-o si ea. Filosoful maghiar , originar din Cluj, Gaspar Miklos Tamas ii facea urmatoarele reprosuri acestei elite intelectuale romane: “Pentru ca nu v-au convenit consecintele politice ale revolutiei din decembrie 1989, ati convins o lume intreaga ca revolutia de fapt nici nu a avut loc, ca a fost doar o scamatorie, un miraj, o halucinatie, reusind astfel sa escamotati cea mai mare fapta istorica a poporului roman. La posturile de televiziune din lumea intreaga au aparut revolutionari romani care si-au negat propriile acte de eroism. Revolutionarilor le-a fost atat de sila de propria lor revolutie si de libertatea propriului lor neam, incat au fost dispusi sa renunte pana si la mandria nationala”.

In incheiere trebuie reamintit ca patriotismul este constiinta identitatii nationale, este fidelitatea fata de istoria tarii, pretuirea succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul limbii si al culturii, acceptarea de sacrificii pentru cauza celor multi. Cu doua sute de ani in urma Saint-Just spunea: “Patria este in fond nu doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face pe cetateni sa lupte pentru ceeace le este drag”. Iar apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Iata de ce stangii ii revine rolul de a duce, sincer si consecvent, o politica patriotica, caci ea nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul crearii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Ernest Renan scria pe la 1880: “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii”. Iar revolutionarul Tudor Vladimirescu exclama : “Norodul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”.

MEDVEDEV SI RUSIA

Rusia este o tara cu 143 milioane locuitori, care are o pondere geopolitica enorma datorita a cel putin trei caracteristici: teritoriul ei are cea mai mare suprafata de pe glob; poseda in subsol mari cantitati de gaz metan cu care aprovizioneaza aproape intreaga Europa; este bine dotata cu armament nuclear si cu rachete pentru transportul acestora. De aceste toate se tine seama in cancelariile marilor state ale lumii, dar se pare ca sunt ignorate doar la Bucuresti, atunci cand se discuta cu un aer de superior dispret despre relatiile cu aceasta tara.

Cu prilejul sarbatoririi a 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, presedintele Rusiei, Dmitrii Medvedev, a acordat un interviu revistei germane “Der Spiegel” , in care, printre altele, a spus:

• Prabusirea URSS este unul din cele mai dramatice evenimente ale sec.20, desi nu a avut efecte la fel de sangeroase ca de pilda revolutia din 1917 sau cel de al 2-lea razboi mondial. Descompunerea statului a zguduit pe toti cei ce traiau in tara, indiferent daca au luat-o drept o catastrofa personala sau o urmare a stapanirii bolsevice. Evenimentul a fost cu adevarat dramatic: un popor care timp de decenii, iar partial chiar timp de secole, a constituit o unitate, s-a trezit brusc in tari diferite, iar legaturile cu rudele si prietenii au fost retezate.
• In Rusia sunt 50 de milioane de internauti, deci peste o treime din populatie. Eu am un blog in care l-am caracterizat pe Stalin drept criminal. Am primit mii de comentarii, unii multumindu-mi pentru aceasta, dar altii exprimandu-si dezacordul, aratand ca datorita lui Stalin s-a dezvoltat economia, s-au acordat facilitati sociale gratuite, s-a combatut criminalitatea. Dar ca jurist eu spun: lichidarea unui mare numar de cetateni sovietici, sub diverse pretexte, a fost o crima. Este un merit al lui Gorbaciov si a celor din jurul lui ca au avut curajul de a da publicitatii si documente care aruncau o umbra asupra PCUS si a statului. Cei ce considera ca, in ansamblu, Stalin a fost o personalitate pozitiva, sunt azi in Rusia o minoritate.
• Intr-un recent articol (“Inainte, Rusia!”) am descris ramanerea in urma economica a Rusiei, coruptia, birocratia si tendinta de a invinui strainatatea pentru lipsurile noastre. Suntem insa in curs de a fauri o societate moderna. Cu 18 ani in urma eram niste naivi si multe din sperantele noastre s-au dovedit iluzii. Dar azi suntem mai maturi, stim cum trebuie sa arate tara in viitor si ce loc are ea in lume. Coruptie a existat in Rusia si pe timpul tarilor, ba chiar in perioada sovietica, dar era bine ascunsa. Dupa schimbarea de regim din 1991, ea a inflorit din nou, caci libertatea are si avantaje, si inconveniente. Dar recent am adoptat niste legi cum nu a mai avut Rusia in intreaga sa istorie. Functionarii publici trebuie sa-si publice veniturile, ale lor si a rudelor lor. Am infiintat un consiliu de combatere a coruptiei subordonat direct presedintelui Rusiei.
• Nu am reusit sa devenim economic independenti de exportul de materii prime. Comertul cu gaz si cu petrol a devenit pentru noi un fel de drog. Materiile prime se cer tot mai mult la export, mai ales cand preturile explodeaza. Iar fluxul de valuta da impresia stabilitatii economice. Nu mai ai nevoie de reforme, cand problemele acute se pot rezolva si fara diversificarea productiei. Dar cred ca am invatat ceva din actuala criza financiara si economica si din greselile facute..
• In privinta relatiilor cu Putin, noi doi formam un tandem ce functioneaza perfect, desi au fost multi cei ce au prezis ca repede ne vom certa. Desigur ca fiecare dintre noi avem ideile proprii si stilul propriu. Recent Putin a spus ca in 2012, cand vor avea loc noile alegeri prezidentiale, daca poporul ii va considera atractivi ca figuri politice pe Medvedev si pe Putin, atunci ne vom consulta impreuna care dintre noi va candida la postul de presedinte, pentru a nu ne stramtora unul pe altul. Dar el nu a spus, asa cum au afirmat unii, ca presedintele va fi stabilit doar printr-o invoiala intre noi doi.
• Cele mai mari potentiale nucleare mondiale sunt in mainile Rusiei si Statelor Unite. Fara noi doi nu se poate vorbi de dezarmare nucleara. Acum, cu noua conducere americana, care doreste o lume fara arme atomice, sunt toate conditiile indeplinite pentru a cadea de acord asupra unui nivel minim si asupra definirii masurilor de control. La sfarsitul anului vom putea avea un document pregatit pentru semnare.
• Vad pericolul ca in Afganistan trupele occidentale sa aiba aceiasi soarta cu cea a trupelor sovietice, care au avut 15.000 morti pana in 1989 cand s-au retras. Daca alianta trupelor occidentala nu va ajuta la faurirea unui stat afgan functional, si nu va reusi sa se obtina stabilitatea, atunci va fi inutil oricate trupe suplimentare s-ar trimite acolo. Colegii nostri americani au apreciat ca alegerile in Afganistan si in Irak  ca un triumf al democratiei. Atunci tot ei ar trebui sa aprecieze cu aceleasi cuvinte si alegerile din Rusia.
• Dupa disparitia pactului de la Varsovia, noi am sperat la un grad mai inalt de integrare si la o noua definire a rolului Rusiei in Europa. Nimic din cele promise nu s-au indeplinit : ca NATO nu se va extinde fara limita in rasarit si ca se va tine seama de interesele noastre in aceste regiuni. NATO a ramas un bloc militar si are constant rachetele indreptate asupra teritoriului Rusiei. Eu nu doresc nici o contrapondere la NATO, dar avem nevoie de un mecanism universal pentru lamurirea diferentelor de opinii in interiorul Europei. Cat de fragil este sistemul nostru de securitate a aratat-o conflictul cu Geo rgia. Caci acela a fost un conflict european.

Germania, la 20 de ani de la caderea Zidului

                In ziua de 8 noiembrie a.c., cu ocazia aniversarii celor 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, BBC a efectuat un sondaj pentru a afla parerea publicului despre capitalismul contemporan. La sondaj au raspuns 29.000 persoane din 27 de tari. La intrebarea daca economia libera de piata este buna si nu are nevoie de nici o reglementare, au raspuns afirmativ doar 11 % din cei chestionati. In schimb 51 % au fost de parere ca economia de piata are numeroase defecte, ce nu pot fi rezolvate decat prin introducerea de reguli si reforme, iar 23 % apreciaza ca insasi capitalismul este principial gresit. Doar in doua tari (St. Unite si Pakistan) peste 20% din cei chestionati au fost de parere ca, in forma actuala, capitalismul functioneaza corect. In 15 tari din cele 27, majoritatea celor chestionati au fost de parere ca guvernele trebuie sa introduca un control mai sever asupra principalelor ramuri economice. In Franta, 47 % au fost pentru o mai intensa implicare a statului in reglementarea economiei, iar 43 % – au opinat ca sistemul capitalist are lipsuri fundamentale. In schimb in Germania, aceasta ultima parere au avut-o doar 8 % din cei intrebati, iar pentru o reforma a sistemului actual s-au pronuntat 74 %. Doug Miller, care a efectuat sondajul, a comentat rezultatele lui aratand ca “deschiderea zidului de la Berlin din 1989 nu mai semnifica azi, asa cum multora li se parea pe atunci, o victorie decisiva a economiei libere, mai ales in lumina evenimentelor ultimelor 12 luni”.

                                                           *

            Recentele alegeri parlamentare din Germania au aratat ca in cele cinci landuri din estul Germaniei (fosta R.D.G.), social-democratii (SPD) au obtinut un rezultat mai slab decat partidul de extrema stanga Die Linke. Daca la alegerile din 1998 SPD obtinea 35,1%, iar Die Linke (pe atunci PDS) -21,6% din voturi, in 2002 – SPD avea 39,7%, iar Die Linke (PDS) doar 16,9%, in 2005 – SPD obtinea 30,4%, iar Die Linke (PDS) – 25,3%, in alegerile din septembrie 2009 social democratii nu au reusit decat un rezultat de 17,9%, in timp ce Die Linke a castigat votul a 28,5% din alegatori. Acest lucru a dat posibilitate ca intr-un important land (Brandenburg) sa se formeze guvernul landului prin coalitia celor doua partide, ceeace a stimulat ipoteza refacerii intr-un viitor a unitatii stangii. Aceasta ipoteza, considerata pana acum acceptabila de social-democrati doar la nivel local, dar nu si la nivel federal, a capatat consistenta prin venirea la conducerea SPD a unui cuplu cu vederi mai de stanga (Sigmar Gabriel – presedinte si Andrea Nahles – secretar general), care au declarat, cu ocazia unui recent interviu, ca nu exista motive principiale care sa impiedice o coalitie SPD cu Die Linke la nivelul intregii tari, dar este nevoie ca si de partea cealalta sa se opereze modificari ale programului. Ceeace ar presupune si modificari in persoanele de la conducerea lui Die Linke, in special a celor din vestul tarii, pentru a pune o surdina cerintelor lor extremiste. Se stie ca social-democratii au respins inca din 1990 intrarea in randurile partidului lor a fostilor membri ai SED (fostul partid comunist din RDG). Acestia s-au inscris atunci in majoritate in Die Linke. Social-democratii considera acum ca s-a facut o gresala mentinandu-se aceasta atitudine pana astazi.

                                                           *

            O interesanta dezbatere are loc acum in Germania. Se stie ca pe teritoriul ocupat intre 1945-1949 de rusi, numit Sowjetische Besatzungszone (SBZ – Zona de ocupatie sovietica) si care a devenit ulterior Republica Democrata Germana, a avut loc o ampla reforma agrara : toate proprietatile marilor mosieri (Junker), dar si terenurile mai mici apartinand fostilor nazisti, au fost expropriate si impartite taranilor. Peste 11.000 de terenuri agricole si silvice, totalizand 2,6 milioane hectare, au intrat astfel intr-o noua proprietate. Chiar si dupa unificarea celor doua state germane, situatia a ramas neschimbata, cancelarul Kohl afirmand ca aceasta ar fi o conditie pe care i-a fost ceruta cu prilejul tratativelor. Intr-adevar, in pactul de unificare, ambele state (RFG si RDG) au convenit sa se scrie ca “nu se vor revizui exproprierile”. Curtea Constitutionala de la Karlsruhe a confirmat valabilitatea acestei prevederi in 1991, iar in 2005 Curtea europeana de justitie pentru drepturile omului de la Strasbourg a respins pretentiile fostilor proprietari de restituire a terenurilor. Iata insa ca in noul guvern german sunt acum ministri liberali, care au reusit sa includa in acordul de participare a partidului lor (FDP) la guvernul condus de d-na Merkel o prevedere privind redeschiderea acestei probleme. Este vorba despre restituirea fostilor mari mosieri sau urmasilor lor, la un pret minim (1600 euro/hectar), a suprafetelor care mai sunt inca in proprietatea statului (cca. 500.ooo ha.). Pierderile pentru stat in urma acestei privatizari s-ar ridica la cateva miliarde de euro.

Treptat, sub presiunea partidelor de dreapta sustinute de o minoritate a celor mai bogati, se cauta in mai toate tarile europene reintoarcerea roatei istoriei, contandu-se si pe rezistenta timida, sau chiar nula, a partidelor social-democrate, compromise in cele mai multe cazuri de o colaborare neprincipiala la guvernare cu partide liberale sau neo-conservatoare.

PROBLEME IN AFGANISTAN

                        Sunt probleme desigur mai importante de rezolvat in lume decat cele din Afganistan. Totusi in prezent un numar de 35.000 soldati britanici, francezi, germani, romani si alte nationalitati, pe langa 68.000 de soldati americani, duc acolo lupte cu fortele talibanilor. Iar generalul McChrystal, care conduce actiunile trupele ISAF, considera ca mai are nevoie de inca 40 de mii de soldati pentru a iesi victorios din acest razboi ce dureaza de 8 ani. Zilele acestea s-a raspandit zvonul ca presedintele Obama i-a satisfacut aproape in intregime cererile, desi faptul nu este inca oficial confirmat de Casa Alba. Expertii presupun ca Washingtonul va exercita presiuni asupra aliatilor lor, pentru ca si ei sa-si sporeasca numarul trupelor. Motiv pentru care reproducem in cele de mai jos pasagii din articolul editorial din “Le Monde diplomatique” (noiembrie 2009) semnat Serge Halimi.

                SA MURIM PENTRU HAMID KARZAI ?

            Dupa ce a prezentat luptele din Afganistan drept “un razboi necesar”, presedintele Obama e supus presiunii din partea generalului McChrystal, pe care el l-a numit in fruntea fortelor americane in aceasta tara, sa mai trimita alte zeci de mii de soldati. Iar razboiul dureaza acolo de opt ani. In Indochina, cu peste 30 de ani in urma, Statele Unite au sprijinit o gramada de guverne corupte, nelegitime, privite de populatie ca pe niste marionete. Fara succes. In Afganistan, nici englezii, nici sovieticii nu au putut sa se impuna, cu toate mijloacele pe care le-au utilizat. Astazi, desi pierderile militare americane sunt relativ modeste (880 morti in cei opt ani, fata de 1.200 morti in fiecare luna in Vietnam in 1968) si o miscare antirazboi slaba, ce perspective de “victorie” pot spera trupele occidentale, care sunt invinuite ca lupta si contra Islamului?

            Generalul american sustine: “Treaba noastra nu e sa omoram cat mai multi talibani, ci  sa pazim populatia de ei”. Ideea cinica ascunsa in aceste cuvinte este ca se pot duce simultan atat operatiuni militare, cat si actiuni cu caracter social, pe un teritoriu unde este imposibil sa deosebesti insurgentii de civili. Si in Vietnam se credea acelasi lucru, un ziarist american rezumand asta cu o formula ucigase: “Bomboane dimineata, napalm dupa amiaza”.

            Nesperand sa-i mai poata invinge pe luptatorii nationalisti cu ajutorul carora se reusise infrangerea trupelor sovietice cu 30 de ani in urma, Statele Unite ar dori sa intrerupa legaturile deja fragile intre talibani si militantii lui Al Qaida. Caci, a doua zi dupa atentatele din 11 septembrie 2001, tocmai pentru distrugerea teroristilor Al Qaida a trimis Washingtonul trupele in Asia centrala, iar nu pentru a-i scolariza pe micutii afgani.

Daca ar refuza escalada militara pe care o solicita neoconservatorii, noul laureat al Premiului Nobel pentru Pace va trebui sa explice opiniei sale publice ca : rareori se obtine fericirea popoarelor supunandu-le unei ocupatii militare; ca discipolii lui Ossama Ben Laden nu mai sunt in Afganistan decat o mana de oameni; ca un compromis eventual cu talibanii moderati nu ameninta securitatea Statelor Unite. China, Rusia, India si Pakistanul, care toate sunt interesate intr-o destindere in aceasta regiune, ar putea contribui la gasirea unei solutii negociate. A-ti pune viata in primejdie pentru “democratie” pe un pamant strain este in sine o curiozitate. Trebuie in fond sa moara oameni de dragul lui Hamid Karzai?

O bucata de istorie – RESTAURATIA LIBERALA FRANCEZA

Nu trebuie sa ne incredem prea mult in invatamintele istoriei, dar nici sa le ignoram. Trecutul e legat prin mii de fire de prezent si impreuna modeleaza deseori viitorul. Dupa cei peste 40 de ani in care in tarile Europei centrale si de rasarit a fost la putere un regim comunist, au urmat 20 de ani de restaurare a capitalismului neoliberal, copiat dupa (sau impus de) puterile occidentale victorioase in razboiul rece. In istoria Europei gasim pagini despre o perioada in care unii ar putea gasi trasaturi asemanatoare cu cele ale ultimelor doua decenii prin care a trecut Romania. Este vorba de perioada anilor 1815-1848 din istoria Frantei, deci a celor 33 de ani ce au urmat rascolirii societatii franceze si intregii Europe de o revolutie sangeroasa si un imperiu napoleonian cu razboaie inca mai sangeroase.

Dupa uriasul cutremur revolutionar al anilor 1789-1800,  au avut loc replici zguduitoare ce au subminat, mai intai monarhia lui Ludovic al XVII-lea, apoi pe cea a lui Carol al X-lea, rasturnat de revolutia din 1830, apoi monarhia burgheza a lui Louis-Philippe d’Orleans, maturat si el de revolutia de la 1848, ce a dat nastere celei de a doua republici cu presedinte Louis-Napoleon Bonaparte, devenit apoi Napoleon III. Ecourile revolutiei s-au repercutat in intreg secolul si au dus la impartirea natiunii franceze in doua tabere ce si-au exclus reciproc legitimitatea. Dar sa privim mai de aproape aceste evenimente rasfoind cartea lui Max Gallo “L’AME DE LA FRANCE” (ed. Fayard – 2007).

Doi politicieni liberali au o mare influenta in anii restaurarii: Benjamin Constant si Francois Guizot. Primul spunea: “Scopul modernistilor este sa acorde siguranta in satisfactiile private ale oamenilor. Iar ei numesc libertate garantiile primite de la institutiile statului pentru asta. Prin libertate eu inteleg triumful individualitatii atat asupra autoritatii ce vrea sa conduca despotic, cat si asupra maselor ce reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii”. Guizot este elaboratorul legii presei (1819) care precizeaza in preambul: ”Libertatea presei este libertatea opiniilor si a publicarii opiniilor. Oricare ar fi opinia, ea nu devine criminala prin publicare”. Urmare a acestei legi ziarele au putut aparea fara nici o autorizatie prealabila. Guizot scrie: “Libertatea presei este aburul sub presiune ce pune in miscare ordinea intelectuala. E o forta teribila, dar insufletitoare, care raspandeste faptele si ideile pe intreg pamantul. Ea este utila mai mult decat daunatoare pentru sanatatea publica”. Dupa disciplina militara a imperiului, aspiratia spre libertate era irezistibila.

Dar asta nu a impiedicat dezlantuirea “teroarei albe”, condamnarea si impuscarea unor generali si maresali ai lui Napoleon. Are loc revenirea in forta a clericalismului, a autoritatii bisericii catolice, ce tine sa controleze spiritul populatiei. Prim-ministru e numit un episcop, in fruntea universitatii Sorbona – un preot ce este si ministru al cultelor. Iar asta provoaca reactii ostile in randurile tineretului si e una din sursele anticlericalismului francez ce se va desvolta in cea de a doua jumatate a sec.XIX. In curand partida regalista se imparte intre moderati, ispititi de liberalism, si cei “ultra”, feroci contrarevolutionari si adversari ai unei monarhii constitutionale.

In 1821 Napoleon moare in insula Sf. Elena, iar stirea are un imens ecou in Franta. Cand se publica “Memoires de Saint Helene”, istoricul Edgar Quinet scrie: “Revendicam gloria lui Napoleon ca un ornament al libertatii noastre”. Ludovic al XVIII moare in 1824, fiind urmat de Charles X, incoronat la Reims, ca toti vechii regi ai Frantei. La putere sunt legitimistii “ultra”, care acorda celor mai bogati dreptul ca votul lor sa aiba valoare dubla. Proprietarul celui mai important ziar este condamnat la 6 luni inchisoare pentru editorialele sale impotriva primului ministru, ducele de Polignac. Piesa lui Victor Hugo, Marion Delorme, e interzisa. In trei zile din iulie 1830 (“les trois glorieuses”) populatia Parisului se revolta si reuseste ca pe tron sa fie adus un monarh, Louis-Philippe, ce promite respectarea Constitutiei si accepta drapelul tricolor, in locul celui alb cu flori de crin al legitimistilor. Stendhal scrie atunci: “Acum in fruntea statului sunt bancile. Ele reprezinta nobletea burgheziei”. Thiers si Guizot, principalii oameni politici ai epocii, accepta un rege care domneste, dar ca o persoana decorativa. Noul rege nu vrea insa sa asculte de parlament. El vrea sa conduca. E dusmanit deci si dinspre stanga si dinspre dreapta. Sase incercari de asasinare a regelui sau a fiului lui, esueaza. In timpul domniei lui se pun bazele imperiului colonial francez, dar in metropola apar noi forte sociale si politice, notiunile carora vor impregna societatea franceza in tot secolul XIX si o buna parte din secolul XX : proletariat, socialism, comunism.

Si mai ales are loc fuziunea intre muncitori si miscarea republicana. Conditia muncitorilor era pe atunci insuportabila: mizeria, somajul, foamea, absenta protectiei sociale, munca copiilor, erau stari generale. Pentru republicanii revolutionari doar impreuna cu acesti proletari se poate atinge telul: o societate bazata pe egalitate. Pentru “notabili”, proprietarii, ei sunt insa dusmanul a carui reintoarcere trebuie impiedicata cu orice pret. Este anul 1832 si pentru prima oara se descopera ca lupta ce se desfasoara este o confruntare intre cei ce poseda si cei ce nu poseda nimic. Un ideolog republican – Laponnerey – scrie: “Mergem spre o republica care nu va cunoaste deosebire intre burghezie si popor, intre privilegiati si proletari, in care libertatea si egalitatea vor fi proprietatea tuturor, iar nu monopolul unei caste”. Iar Proudhon decreteaza : “Proprietatea e un furt”. Pentru a se proteja impotriva clasei ce se ridica, Guizot se intreaba : “Nu credeti ca ideile religioase sunt mijlocul cel mai eficient de a lupta impotriva acestui rau?”. Iar Tocqueville noteaza in ianuarie 1848 : “Sentimentul de instabilitate, acest sentiment ce precede revolutiile, exista deja intr-un grad inalt in aceasta tara”. Acest sentiment se datoreaza convingerii ce se raspandeste ca “elitele” au tras poporul pe sfoara, iar la aceasta ipocrizie politica nu se poate raspunde decat prin insurectia armata.

In februarie 1848, urmare a dublarii pretului painii, populatia Parisului se rascoala, se ridica baricade si primaria orasului e ocupata de insurgenti in frunte cu Lamartine, ce totusi reuseste sa infiga pe cladire steagul tricolor, in timp ce rasculatii voiau steagul rosu. Noua republica e condusa colectiv doar cateva luni, pentru ca in decembrie este ales presedinte al tarii Louis-Napoleon Bonaparte, autor in 1844 al unei carti “Despre lichidarea pauperitatii”. Solutia din ea: accesul clasei muncitoare la prosperitate. Dar indata dupa februarie 1848 guvernul adopta doua masuri capitale. Se creaza pentru someri asa zisele “ateliere nationale”, in care fiecare lucrator primeste un salariu de un franc pe zi. Este pentru prima oara cand statul preia asupra sa asistenta sociala. Iar odata cu asta, se fixeaza prin lege durata maxima zilnica de munca la 10 ore in Paris si 12 ore in restul teritoriului. Cea de a doua masura decisiva este instaurarea sufragiului universal, prin care se acorda drept de vot tuturor barbatilor ce au implinit varsta de 21 de ani. Pana atunci electoratul francez numara 250.000 persoane. Dar dupa adoptarea acestei legi, numarul lor a sporit la zece milioane, din care trei sferturi erau tarani si peste 30% – analfabeti.

Foarte repede insa republicanii si revolutionarii isi dau seama ca sufragiul universal, masura progresista, se intoarce impotriva lor. La alegerile din aprilie 1848, majoritatea zdrobitoare in Adunarea constituanta e formata din conservatori. Prima masura adoptata de acest parlament reactionar este desfiintarea atelierelor nationale, simbol al unei republici sociale. Atunci, in iunie, periferiile Parisului se rascoala. Armata trage, mor 5.000 de insurgenti, iar 15.000 sunt condamnati si deportati in colonii. Revolutionarii, care descopera “Manifestul partidului comunist” publicat de Marx si Engels la Londra in februarie 1848, se conving ca “avangardele” sunt cele ce trebuie sa ia decizii pentru popor, chiar daca ele contrazic rezultatul alegerilor.

Un secol zbuciumat in Franta, cu repercursiuni insa in intreaga Europa. Max Gallo scrie : “Francezii au dorit aceste schimbari sau le-au lasat sa fie. Ei au folosit violenta sau buletinul de vot pentru a le isca. Incet-incet, castigand o experienta politica pe care nici un alt popor in lume nu o poseda in asemenea masura si care face din Franta natiunea politica prin excelenta, francezii aspira in fapt in majoritatea lor la pacea civila”. Dar secolul nu se incheiase si o rascoala si mai mare va avea loc in 1871, cu Comuna din Paris , ce va face 80.000 victime doar in marele oras…

SA VOTAM SAU NU LA PREZIDENTIALE?

 Suntem in plina campanie electorala si candidatii la functia suprema in stat folosesc orice prilej pentru a se lauda pe sine si a-si acuza adversarii, asa cum se face in orice democratie. Poate la noi se depune mai multa ardoare, pentru ca in joc este viitorul tarii nu numai in urmatorii 5 ani, ci pentru mai mult timp. Se fac declaratii patetice, cu convingerea ca ele vor ramane consemnate etern in istorie, se scot iarasi la iveala argumente care in trecut au captivat pe naivi (anticomunismul, lupta contra coruptiei, furtul ipotetic al voturilor etc.), la nevoie se dau in vileag stenograme sau alte documente pentru compromiterea celor cu care s-a colaborat pana mai ieri, etc. Iar totul are loc pe fondul unei crize economice ale carei consecinte au lovit si vor continua sa loveasca dramatic sute de mii de cetateni ai Romaniei.

In aceste conditii, prin internet, dar si pe alte cai, se face o propaganda insidioasa pentru ca electoratul sa profite de ocazie si sa dea o lectie clasei politice, fie prin absentarea de la vot, fie prin anularea voluntara a votului. Se sustine ca timp de 20 de ani lumea a fost mintita, ca asteptarile de mai bine au fost inselate, ca nici unul dintre candidati nu merita incredere si ca un vot negativ dat tuturor e singura solutie de a clatina un edificiu politic putred. Se pun in balanta calitatile si defectele celor patru candidati principali si se sustine cu usurinta ca lipsa unei alternative credibile, se explica ori prin democratia balcanica, ori prin niste defecte iremediabile ale acestui popor. Tentatia de a da crezare acestor argumente este mare si de aceea merita sa analizam ce se ascunde in spatele lor, ce consecinte pot avea ele si care ar fi atitudinea de adoptat de catre un cetatean responsabil in fata dilemei de a vota sau nu pe 22 noiembrie (si pe 6 decembrie) 2009.Iar daca da, cum? .

Mai intai sa vedem daca absentarea sau votul anulat, chiar in proportii considerabile, poate avea vreun efect asupra alegerii presedintelui tarii. Nicaieri, in nici un document oficial, nu scrie care este limita minima de participare a electoratului sub care alegerile se pot considera nule. La alegerile pentru Parlamentul european de anul trecut, participarea a fost de doar 39 % si nimeni nu s-a sinchisit de faptul ca 61 % din populatia Romaniei si-a exprimat in acest fel indiferenta. Dar sa acceptam ipoteza ca la viitoarele alegeri, se vor dovedi valabile numai 20 % din voturi. Va pune oare in discutie acest rezultat valabilitatea lor? Nici decum! Cui s-ar face aceasta demonstratie, pentru cine ar fi ea utila? Pentru cei de la Bruxelles, din Comisia U.E. sau pentru cei de la Strasbourg, din Parlament ? Nici vorba ! Pentru acestia va fi numai o dovada ca romanii se gasesc inca in stare de imaturitate politica si trebuie priviti cu suspiciune, dar atat. Uniunea Europeana e desigur capabila sa elimine din randul membrilor sai o tara care timp indelungat incalca regulile unanim acceptate de celealte tari, dar printre aceste reguli nu figureaza procentul minim al voturilor valabile sau al participarii electoratului la vot.

Sa vedem insa cine din tara noastra ar dori torpilarea sistemului actual printr-un numar masiv de voturi anulate. In privinta asta sunt de considerat cateva ipoteze. In primul rand sunt dusmanii democratiei parlamentare, mai ales cei de extrema dreapta, care isi amintesc ca acesta era unul din punctele programului legionarilor Garzii de Fier. Se stie insa ca legionarii isi bazau edificiul conceptiilor lor pe inca cateva idei-forta: admiratia nelimitata pentru Germania nazista si conducatorul ei, Hitler; antisemitismul si anticomunismul, comunismul fiind dupa ei o creatie evreiasca; credinta in virtutile transcedentale ale bisericii ortodoxe si a riturilor ei; nationalismul fanatic, romanii fiind prin originea lor superiori altor natii. Cele mai multe din aceste idei sunt insa moarte sau nu sunt compatibile cu democratia.

In al doilea rand, o atitudine critica fata de participarea la vot o au si nostalgicii regimului ceausist, care cred ca astfel contribuie la inca un esec al sistemului adus la putere de revolutia din 1989. Iar asta – dupa ei – ar putea da nastere la regrete si la pastrarea vie in memoria noilor generatii a avantajelor comunismului defunct, ca regim istoric plin de avantaje.

In fine, mai sunt si acei neo-conservatori ai dreptei ce viseaza instalarea unui regim prezidential autoritar, cu un “om providential” catarat in fruntea statului, cu un parlament de marionete care va aplauda orice decizie luata de seful suprem. Deci un regim dur, aproape dictatorial, cu pedepsirea adversarilor politici, cu un guvern ce isi va juca rolul de respectare a unui minim de reguli democratice, suficiente pentru acceptarea sa in societatea occidentala, dar incalcate oricand i se nazare. Nu are importanta ca printre candidati figureaza si “omul providential” pe care ei il divinizeaza. Chemarea lansata spre respingerea in ansamblu a tuturor candidatilor e doar o simulare, caci ei stiu ca asta are sanse de a-i convinge doar pe cei oscilanti din tabara adversa, dezamagiti si ei din diverse motive de starile actuale. Stari de lucruri tot mai jalnice, care sa nu uitam ca in buna masura sunt datorate doar vicleniilor si sforariilor politice venite in ultimii cinci ani de la Cotroceni.

S-ar putea aduce obiectia ca nemultumirea ce clocoteste in paturi largi ale populatiei pentru rezultatele economice si sociale jalnice ale ultimelor doua decenii, nu poate fi vizibila decat cu ocazia unui larg vot de neincredere. Este insa un protest “in genunchi”, deoarece un veritabil protest nu poate fi decat cel al maselor populare iesite in strada, indignate in urma unei masive falsificari a alegerilor. Este un protest al condamnatului, care – in loc sa incerce sa evadeze, chiar si prin spargerea zidurilor inchisorii – se resemneaza sa trimita mici biletele ce ajung doar in mana paznicilor.

Care este deci atitudinea de adoptat cu ocazia acestui vot de atat de mare importanta? Dupa parerea mea, trebuie abandonata pozitia de a ignora alegerile sau chiar de a actiona anuland deliberat buletinul bagat in urna, sub pretextul ca “Nu am pe cine vota!” sau “Toti sunt niste banditi!”. Este o atitudine populista, comoda, ce face jocul adversarilor brumei de democratie pe cale de a se infiripa in aceasta tara. Asa incat trebuie votat impotriva pastrarii de catre Basescu inca 5 ani a scaunului de la Cotroceni, deoarece oricare dintre ceilalti candidati este mai previzibil in deciziile pe care le va lua, este mai atent fata de tendintele ce isi fac drum in opinia publica, este mai cult si mai deschis la sfaturile intelectualilor, este capabil sa duca o politica externa, in interesul tarii, mai independenta de indicatiile primite de la Bruxelles sau de peste ocean.

 Pe langa toate cele de mai sus, pentru cei cu opinii ferme de stanga, sfatul meu este sa dea un vot diametral opus indemnurilor celor ce isi afirma cu ostentatie, in presa si pe bloguri, parerile politice de dreapta!

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT (II)

             Pentru a examina efectele pozitive si negative ale comunismului romanesc, comparativ cu cele ale capitalismului postcomunist, ma voi referi la niste studii publicate in anii trecuti de diversi cercetatori. In domeniul economic si social, un astfel de studiu este cel al dr. Valeriu Tudor  publicat in ziarul Economistul in patru numere consecutive (6 – 11 august 2009), cu titlul ROMANIA 1989 – 2009: ASPECTE ECONOMICE SI SOCIALE           Voi prezenta succint acest articol bine documentat pe date statistice oficiale.

 

            Baza de comparatie

In 1989 Romania avea o populatie de 23,1 milioane locuitori, fata de 15,8 milioane in 1948. Durata media a vietii a crescut de la 52 de ani in 1948, la 69 de ani in 1989.

Cresterea natalitatii, lucru pozitiv, a fost umbrita de interzicerea prin lege a avorturilor, ce a condus la cresterea de zece ori a mortalitatii femeilor ce au avortat.

Industria in anul 1988/ 1989 inregistra o crestere al productiei de 120 de ori fata de 1945, anul sfarsitului celui de al doilea razboi mondial, iar agricultura producea 30 milioane tone de cereale la 23 milioane locuitori. Totusi painea era rationalizata, taranii cumparand paina de la oras. In acelasi an PIB crescuse de 36 de ori. O treime din produsul intern brut (PIB) era alocat pentru dezvoltarea industriei. In agricultura lucrau 3 milioane persoane, dintr-un total de 11 milioane – populatie activa.

Energia . In 1989 Romania a produs 17.851 milione kWh, in comparatie cu 1.130 milioane kWh in 1938. La fel, productia de titei era in 1989 de 9.173 mii de tone, fata de 6.594 mii tone in anul 1938. Anul de varf al extractiei romanesti de titei a fost atins in 1970, cand s-a atins un nivel de 13.377 mii de tone.

Constructiile de masini. In 1938 in Romania nu se produceau camioane, dar in 1989 s-au livrat din fabricile romanesti 17.124 bucati, nivelul maxim fiind atins in 1983 cu 77.142 camioane. La fel, in antebelic Romania nu cunostea productia de tractore si combine agricole. In 1989 se produceau 5.649 combine, in scadere fata de 1985 cand productia a fost de 6806 bucati.Asemanatoare era si situatia la tractoare, Romania exportand fabrici de tractoare in tarile lumii a treia.

Lucrarile de geniu civil, au reprezentat un efort de investitii si uman considerabil. Printre acestea sunt de mentionat: Canalul Dunare-Marea Neagra, hidrocentralele de la Portile de Fier, metroul din Capitala (60 km.), irigarea prin sistem de canale a 5,6 milioane ha., primul grup al centralei atomoelectrice de la Cernavoda.

Constructia de locuinte era in 1989 de 55.000 apartamente, dar nivelul maxim fusese atins in 1981, cand se dadusera in folosinta 150.500 apartamente.

 

Situatia in ultimii 20 de ani.

In examinarea aspectelor economice si sociale din perioada 1990-2009 sunt de retinut urmatoarele :

Populatia Romaniei la nivelul anului 2008 este sub 20 milioane locuitori, ca urmare a scaderii constante a natalitatii si a exodului masiv in strainatate, in special in Spania (peste un milion de romani), in Italia si in Ungaria. Peste 350.000 copii (din care 50% sub 10 ani) au parinti plecati in strainatate, cu efecte negative asupra familiei. Scaderea natalitatii si sporul mortalitatii sunt un fenomen constant al ultimilor 20 de ani in Romania. In prezent sunt in tara 2,5 milioane pensionari din fostele CAP-uri, cu pensii foarte reduse. 

Avutia nationala a avut de suferit in urma privatizarilor pripite, o valoare evaluata la cca. 60 miliarde de euro fiind cedata pentru doar 6 miliarde euro. In unele cazuri intreprinderi importante au ajuns pe aceasta cale in proprietatea altor state (Romtelecom, Petrom, distributia energiei, Distrigaz), incalcandu-se ideea privatizarii. Flota comerciala romana, care in 1989 era a 7-a din lume, a fost vanduta in intregime, in conditii inca neclare. Prin desfiintarea CAP-urilor, constructiile acestora, abandonate, au fost distruse. Mari retele de irigatii sunt in paragina. In 2007 doar 24 % din grupurile de firme din Romania mai erau controlate de capital romanesc. Au aparut milionari si miliardari (in euro), dar a crescut procentul populatiei care traieste sub nivelul minim oficial de saracie.

Produsul Intern Brut, care exprima venitul national nou creat, a evoluat descrescand in anii dupa revolutie, pentru a reveni la cresteri pozitive abia incepand din 2000. Fata de anul 1989 (luat drept referinta – 100%), PIB a evoluat astfel: 1990 – 94,4%; 1991 – 82,2%; 1992 – 74,9%; 1993 – 76,1%; 1994 – 79,1%; 1995 – 84,7%; 1996 – 88,0%; 1997 – 82,6%; 1998 – 78,7%; 1999 – 77,7%; 2000 – 79,3%; 2001 – 83,9%; 2002 – 88,2%; 2003 – 92,7%; 2004 – 100,6%; 2005 – 104,7%; 2006 – 112,8%; 2007 – 119,6%; 2008 – 130,3%. Dar daca in Romania s-ar fi mentinut in toata aceasta perioada un ritm de crestere al PIB de 5%, atunci in 2009 acesta ar fi ajuns la 265,3% fata de 1989. Structura PIB in 2009 este insa total diferita de cea din 1989: a scazut ponderea industriei, agriculturii si exportului, in favoarea constructiilor, serviciilor si importului.

Industria a urmat o curba descendenta dupa 1989, multe intreprinderi fiind inchise. De pilda in 2008 industria petro-chimica mai avea o capacitate de productie de numai 35% fata de cea din 1989. Actuala criza economica va afecta si mai mult situatia, in anul 2008  un numar de 12.000 firme intrand in incapacitate de plata. Cca. 90% intreprinderile din industria chimica si-au incetat activitatea din cauza crizei. In primele trei luni ale anului 2009, numarul falimentelor a crescut cu 84%. Agentia Nationala pt. Ocuparea Fortei de Munca estimeaza nivelul somajului la sfarsitul lui 2009 la 550.000-600.000 persoane. Se evalueaza insa ca numarul acestora ar putea creste pana la un milion someri din diverse ramuri, tinand seama si de posibila revenire in tara a cca. 700 mii muncitori romani ce lucreaza (sau someaza) azi in alte tari.

Agricultura a suferit considerabil in aceasta perioada, in 2009 fiind lucrate doar 5,0 milioane hectare dintr-un total de 9,3 mil. ha. E slaba finantarea de U.E. a desvoltarii productiei agricole, chiar si numai pentru ca 45% din ferme poseda teren sub un hectar. Cca. 15% din terenul arabil este afectat de seceta. 70% din alimentele consumate azi in Romania provin din import. Pentru a se reface suprafata padurilor din 1989, e necesara reimpadurirea a minimum un milion hectare.

Educatia si invatamantul ridica grave probleme. Invatamantul elementar ne mai fiind general si obligatoriu, Romania are iarasi analfabeti, numarul lor fiind evaluat azi la cca. un milion. Calitatea invatamantului lasa de dorit, la testul international PISA elevii romani clasandu-se pe locul 47 din 57 de tari.

Sanatatea ridica si ea numeroase aspecte ingrijoratoare. Spitalele sunt cu aparatura invechita, in cladiri vechi si cu medici putini, indeosebi in mediul rural. In medie sunt 1,9 medici la 1000 locuitori, cu salarii reduse. Potrivit unui sondaj, 60% din medici vor sa plece la munca in strainatate. Are loc o crestere a mortalitatii si a nasterilor de copii cu malformatii.Unul din patru romani sufera de obezitate. Romania ocupa primul loc din Europa la decesele cauzate de tuberculoza, boala in directa legatura cu saracia. Peste 500 mii persoane se trateaza impotriva diabetului. Anual mor in urma leucemiei 4000 persoane. In 2008, au fost ucise in bataie de sotii sau prietenii lor 600 de femei. Romania se claseaza in privinta performantei la sanatate pe locul 27 din 29 tari europene (27 tari membre ale UE, plus Norvegia si Elvetia).

Pe langa cele de mai sus, ar trebui mentionata situatia la fel de alarmanta a Romaniei in domenii ca transportul, cercetarea stiintifica, sportul de amatori, comertul exterior si, mai ales, nivelul de trai. In intreaga perioada 2001-2008 s-au construit doar 26.000 apartamente. 11 milioane de romani, adica jumatate din populatia tarii, beneficiaza de o forma de asistenta sociala.

                                               *

Intr-o alta lucrare esentiala pentru intelegerea consecintelor tranzitiei economice pentru tara noastra, este vorba de cartea “Tranzitia – mai grea decat un razboi. Romania 1990-2000” de prof. Nicolae Belli (Ed. Expert – 2001) autorul scrie: “In pofida deschiderilor generoase ale revolutiei din 1989 spre schimbare si reinnoire democratica, Romania s-a prabusit imediat intr-o profunda criza economica, sociala, politica si morala, in care continua sa se zbata. (…) Tranzitia va ramane in istorie ca o perioada mai rea si mai paguboasa decat au fost pentru Romania nu unul, ci ambele razboaie mondiale, luate impreuna. (…) Greu de raspuns celor care se intreaba: ce viitor ne asteapta cu un sac atat de mare si plin ochi de saracie in spate? In trecut nu putem si nici nu trebuie sa ne intoarcem. Caci daca acest trecut ar fi fost bun, istoria nu l-ar fi inlaturat. Nici in prezent nu putem ramane incremeniti. Timpul e ireversibil si, in plus, foarte grabit, nu asteapta. Nu exista alta solutie decat numai mersul inainte, concepandu-se prezentul cu fata spre viitor.”

Criza economica, din care Romania este departe de a fi iesit, va agrava cu siguranta datele statistice aratate. Atenuarea, in anii ce vin, a acestei strari de lucruri, depinde in anumita masura si de calitatea oamenilor politici din organele executiv si legislativ ale tarii, si – nu in ultimul rand – de cinstea si devotamentul pentru cauza publica a presedintelui tarii.     

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT(I)

 Este greu de facut o analiza comparativa, obiectiva, nepartinitoare, intre cele doua regimuri economice si politice dinaintea si de dupa schimbarea din decembrie 1989. Care, pe buna dreptate, a fost o adevarata revolutie in mentalitatea oamenilor, in relatiile dintre ei si fata de stat, in toate institutiile statului. Dificultatea unui asemenea actiuni sta si in polarizarea simpatiilor politice – spre dreapta sau spre stanga – a specialistilor ce s-ar putea incumeta la o asemenea opera, dar si in lipsa inca, la noi in tara, a unei atmosfere de calm, care sa permita a se face aprecieri “sine ira et studio” asupra unei perioade atat de framantate politic. Spre deosebire de celebrul Raport al Comisiei prezidentiale privind analiza dictaturii comuniste din Romania, comandat ca rechizitoriu si elaborat ca atare, deci cu permanenta preocupare de a scoate in fata motive de acuzare si de a evita mentionarea aspectelor pozitive, o analiza impartiala ar impune o echipa de cercetatori, care sa puna cu sinceritate in balanta ce au adus bun si ce au adus rau societatii romanesti cei peste 40 de ani de regim comunist si cei 20 de ani de revenire la economia de piata si la sistemul democratiei parlamentare.

Ca om in varsta, care am cunoscut atat dictatura antonesciana, cat si cea comunista in toate ipostazele ei, si care sunt spectator atent al celor ce se petrec in tara in ultimii 20 de ani, incerc sa schitez mai jos, succint si desigur incomplect, plusurile si minusurile regimurilor politice si economice prin care a trecut Romania in aceste sase decenii.

Regimul comunist.

1.- Sunt multe lipsurile si abuzurile de care s-a facut acesta vinovat, complectate cu posibilitatile pe care, desi le avea la dispozitie, le-a irosit sau compromis. Dupa opinia mea – cateva nu pot fi insa trecute cu vederea :

• Aplicarea in anii 1950 a unei politici inspirata din exemplul URSS, de lichidare a clasei burgheze si a taranimii instarite (chiaburime), prin arestarea fruntasilor partidelor burgheze nationale si prin trimiterea la munca fortata a mii de oameni pe motive politice;

• Uciderea sau indepartarea brutala a unor fruntasi care, in anumite momente, intrasera in conflict cu conducerea partidului : St. Foris, Koffler, E. Calmanovici, Lucretiu Patrascanu, Chivu Stoica, Gh. Apostol, Al. Barladeanu, C-tin Parvulescu s.a.;

• Cultul personalitatii secretarului general al partidului, inspirat de modelul stalinist, incepand cu Gh. Gheorghiu-Dej, dar dus la exces de N. Ceausescu, lucru ce a avut drept consecinta, printre altele, ca seful statului s-a inconjurat cu persoane servile, ce ii ascundeau problemele grave ale tarii;

• Ducerea unei politici economice autarhice, cu fortarea investitiilor in industria grea si achitarea in conditii dezavantajoase a datoriilor externe facute anterior;

• Neglijarea ridicarii nivelului de trai, ducand la o lipsa cronica de produse elementare in magazine si crearea de cozi imense pentru achizitionarea lor.

 Desigur ca la cele de mai sus se pot aduce contra-argumente, sustinandu-se de pilda ca fie situatia internationala, fie cea interna, justificau masurile adoptate. O analiza mai atenta a fiecareia din aceste probleme, arata insa ca majoritatea lor s-ar fi putut evita sau li s-ar fi putut atenua excesele, daca nu s-ar fi crezut ferm ca istoria este de partea regimului si deci acestuia i se permite orice.

2.- Sunt insa de aratat si marile castiguri pe care le-a adus regimul socialist la progresul economic si social al tarii :

• Rascolirea benefica a societatii romanesti, prin atragerea a milioane de oameni de la munca agricola la munca pe santiere sau in fabrici, ceeace a facut ca, in decurs de cateva decenii, populatia ocupata in activitati agricole sa scada de la cca. 70% la 35%. Prin asta s-a facut un mare pas pe drumul spre modernitate al Romaniei, cu efecte asupra schimbarii mentalitatii oamenilor;

• Lichidarea analfabetismului, concomitent cu sprijinul dat educatiei si raspandirii culturii in toate paturile populatiei;

• Un efort gigantic de industrializare, insotit de un program la fel de ambitios de electrificare (centrale termo-electrice, baraje hidro pe raurile interioare si pe Dunare, etc.

 • Aplicarea unui plan ambitios de modernizare a agriculturii, atat prin crearea de gospodarii de stat si cooperative agricole de productie, cat si prin mecanizarea si rationalizarea muncilor agricole (tractoare, semanatoare, irigatii etc.)

• Un anumit prestigiu international castigat de Romania prin politica sa externa relativ independenta de presiunea Moscovei, ceeace s-a vazut atat prin atentia acordata reprezentantilor romani in numeroase tari si organizatii internationale, cat si prin succesele specialistilor romani peste hotare.

Regimul capitalist postcomunist.

1.- Enumerarea catorva aspecte negative cu care s-a confruntat societatea romaneasca incepand din 1990, nu poate trece cu vederea urmatoarele :

• Scaderea nivelului de trai pentru o buna parte a populatiei, concomitent cu imbogatirea rapida, pe cai mai mult sau mai putin obscure, a catorva potentati si chiar a unor oameni politici;

• Privatizarea fortata a intreprinderilor de stat, chiar a celor rentabile, si achizitionarea multora dintre ele de firme straine, la preturi ridicole;

• Un politicianism ce copiaza stangaci parlamentarismul occidental pentru a da populatiei iluzia democratiei, concomitent cu manevrarea din culise a oamenilor politici de forte economice romanesti sau straine;

• Dezastrul din agricultura, care a dus la lasarea in parloaga in 2008 a cca. 50% din suprafata agricola a tarii, constrangand populatia urbana sa se alimenteze majoritar cu produse din import. Totodata achizitionarea treptata de firme straine a unor suprafete tot mai mari de terenuri agricole.

• Captivarea cu usurinta, cu fonduri din tara si strainatate, a unei bune parti a elitei intelectuale si folosirea ei pentru introducerea confuziei de valori in randul publicului, printre care si acreditarea ideei ca nu exista alternativa la liberalismul dezlantuit.

2.- Regimul ultimilor 20 de ani are incontestabil si parti pozitive, printre care:

• Libertatea de opinie in presa, radio si televiziune, desi deseori ea este ciuntita de influenta mogulilor din mass-media ;

• Libertatea de alcatuire de organizatii politice neguvernamentale, unele dintre ele cu influenta in spatiul public, desi aceasta a permis reaparitia si a unor organizatii de extrema dreapta de tipul celor antebelice;

• Libertatea de circulatie peste hotare a cetatenilor romani, atat ca turisti, cat si in cautare de locuri de munca;

 • Intrarea in NATO si Uniunea Europeana, ceeace exclude orice pretentii teritoriale ale altor tari, dar presupune acceptarea tutelei occidentale in protectia fata de eventuale influente politice, economice si militare dinspre rasarit, considerate malefice;

 • O relativa abundenta de produse in magazine, accesul la care e determinat doar prin criteriile de piata.  

Cele de mai sus pot fi complectate cu alte trasaturi caracteristice ale celor doua regimuri, pe care spatiul nu-mi permite a le desvolta. Unele din afirmatiile anterioare pot fi insa sustinute cu cifre, din care cateva le voi prezenta in articolul urmator. (Va urma)

Partidul “Die Linke” (Stanga) dupa recentele alegeri in Bundestag

Pe 27 septembrie 2009 au avut loc alegerile parlamentare in Germania. Desi rezultatele lor sunt cunoscute, le reamintesc totusi:

Uniunea CDU-CSU (crestin-democrati): 239 locuri (+13 loc. fata de 2005)

SPD (social-democrati) : 146 locuri (-76 loc.  )

FDP (liberali) : 93 locuri (+32 locuri  )

Die Linke (extrema stanga) : 76 locuri (+22 locuri )

Die Grünen (ecologisti) : 68 locuri (+17 locuri )

Drept urmare noul guvern va fi condus de Angela Merkel (CDU), iar presedintele liberalilor – Guido Westerwelle – va lua fotoliul de ministru de externe. In opozitie se vor gasi trei partide : cele ale stangii moderate (SPD si Die Grünen) si cel al stangii radicale (Die Linke).

Pe ansamblul intregii tari, Die Linke a luat 11,9% din voturi, inregistrand sporuri in toate landurile, fara exceptie. Daca in landurile din estul Germaniei (fosta RDG) el a luat 28,5 % din voturi, in restul tarii performanta a fost la nivelul de 8,3 %. Aceasta inseamna ca daca maine ar avea loc alegeri locale, acest partid ar intra cu siguranta in parlamentele tuturor landurilor din vest. Totodata cele trei partide ale extremei drepte nu au reusit fiecare decat un scor mult sub plafonul minim necesar de 5%.

Partidul Die Linke a fost considerat pana nu demult un partid regional, el avand o pondere semnificativa numai in cele cinci landuri din estul Germaniei (fosta RDG). Acest lucru era explicabil, caci majoritatea membrilor acestui partid o constituiau fie fosti membri ai SED (partidul comunist din RDG), fie nostalgici ai regimului disparut. De vreo trei ani insa partidul a primit forte noi, avand o anumita trecere si in mediile muncitoresti din vestul Germaniei. Acest lucru se datoreaza in primul rand efectelor crizei economice care a lovit paturile cele mai sarace ale populatiei, dar si venirii in grupul de conducere al partidului a unui important om politic, Oskar Lafontaine, fost presedinte al SPD (1995-1999), fost candidat (fara succes) la functia de cancelar al Germaniei (1990) si fost ministru de finante in guvernul Gerhard Schröder1998), pana in momentul cand a demisionat in mod spectaculos din SPD, invocand conflicte principiale cu conducerea partidului.

Cresterea cu 40%, de la o legislatura la alta, a numarului deputatilor “Linke” in Bundestag, a fost salutata cu entuziasm de membrii partidului. Satisfactie indreptatita, caci se dovedea ca ideile programului ”Konsequent sozial – Für Demokratie und Frieden”, cu care partidul se prezentase in alegeri, avusesera ecou. In acest program se prevedea : crearea unui fond de 100 de miliarde euro pentru desvoltarea social-ecologica; introducerea unui impozit de 5%  pe toate averile ce depasesc un milion euro, precum si a unui impozit pe operatiile bursiere; acordarea de sprijin de catre stat a bancilor aflate in dificultate, se va face doar in schimbul participarii statului ca proprietar in proportia corespunzatoare; crearea a doua milioane de locuri noi de munca, in special in activitatile din domeniul public; introducerea in Constitutie a dreptului la educatie si promovarea educatiei gratuite la toate nivelele; interzicerea partidului de extrema dreapta NPD; inlocuirea pactului reformist al U.E. cu o constitutie nou elaborata, votata in toate tarile europene prin referendum; crearea unui guvern european, care sa coordoneze politica economica si financiara; etc.

 Dar influenta partidului Die Linke in politica germana in urma acestor alegeri e departe de a spori. In precedenta legislatura cei 54 de deputati “Linke” erau tinuti practic in carantina de celelalte partide, chiar si de cele din opozitie. Un singur land (Berlin) avea in componenta guvernului cativa reprezentanti ai acestui partid. La alegerile din aceasta toamna din trei landuri (Saarland, Thüringen si Brandenburg) partidul a castigat multe voturi, situandu-se pe locul doi, ceeace a dat speranta ca va putea face o coalitie cu social-democratii si cu ecologistii la alcatuirea guvernelor. Dar acest lucru nu a putut avea loc decat in Brandenburg, in celelalte doua - coalizarea fiind torpilata fie de SPD, fie de Die Grünen.

Au iesit la iveala cu acest prilej niste conflicte mai vechi din conducerea partidului intre “realisti” (aflati in majoritate), dispusi la compromisuri pentru a fi acceptati de celelalte partide ca parteneri la nivel local si federal, si “fundamentalisti”, care sustin radicalizarea liniei partidului, prin propuneri de socializare a retelelor de transport energia electrica, de nationalizare a bancilor care cer sprijinul statului si apoi nu indeplinesc asigurarile date, de retragere a trupelor germane din Afganistan si chiar din NATO, de interzicere a predarii religiei in scoli, etc. Pe de alta parte mai sunt si presiunile stangiste de la baza, ce vin si ele din doua directii: pe de o parte, de la grupuri ale membrilor fostului partid comunist (DKP) din vestul Germaniei, iar pe de alta parte, din partea “nostalgicilor” regimului lui Honeker din fosta RDG, avand-o in frunte pe sefa curentului neo-comunist, Sahra Wagenknecht. Atitudinea dura la adresa social-democratilor adoptata de Oskar Lafontaine in decursul campaniei electorale, a contribuit la impiedicarea unei coalitii a stangii, pentru a frana avansul partidelor de dreapta. Acest lucru l-a determinat pe Lafontaine sa-si anunte zilele trecute retragerea de la conducerea fractiunii Linke din Bundestag.

Cei trei conducatori ai Partidului Die Linke se apropie de pensie : Lothar Bisky, presedintele partidului, are 69 ani, Oskar Lafontaine – 66, Gregor Gysi -61. Se va pune in curand problema unei echipe inlocuitoare, mai tinere, in randul careia sunt de mentionat cateva nume : Bodo Ramelow (53 ani) seful Linke in Thüringen, care spune : “Trebuie sa pastram notiunea de socialism ca cerinta, ca viziune, ca speranta” ; Dietmar Barsch (51 ani), apropiat al lui Gysi, organizator al campaniei electorale si sef administrator al ziarului partidului “Neues Deutschland”; Gesine Lötzsch (48 ani), vicepresedinta si purtatoare de cuvant a partidului. O eventuala noua echipa va trebui probabil sa se concentreze asupra refacerii unitatii partidelor stangii. Dar pentru asta nu sunt suficiente concesiile din partea lui Die Linke, ci mai trebuie ca si SPD sa faca pasi importanti spre stanga…

O PUBLICATIE CE NU SE SFIESTE DE ADEVAR

          Comparativ cu marile cotidiane occidentale, presa romaneasca se caracterizeaza, pe langa abundenta de reclame neatractive pentru produse, firme si prin predilectia ziaristilor pentru limbajul colorat si plastic, deseori vulgar, cu conotatie erotica sau scatologica, destinat unor cititori cu nivel intelectual scazut sau mediu, carora le place sa intalneasca in pagina tiparita expresia mahalageasca bruta folosita de ei doar acasa sau in cercul amicilor. Drept urmare, lipsesc sau sunt putine informatiile si analizele bazate pe date si cifre certe, care sa permita cititorului sa traga singur concluziile, iar nu servite gata mestecate, uneori tendentioase. Discursurile, articolele sau chiar cartile oamenilor politici nu sunt examinate in presa cu obiectivitate, ca informare critica si echidistanta a ideilor si propunerilor. Iar de multe ori sunt smulse din context fraze sau chiar cuvinte, carora li se da valoare emblematica, de sintetizare reductionista a gandirii autorului.

            Ar mai fi multe de spus intr-o examinare critica a ziarelor si revistelor in aceste zile ale unei perioade electorale incordate, dar altul e scopul acestor randuri. Si anume acela de a semnala, celor ce cauta sa gaseasca in presa noastra de azi puncte de vedere neconformiste, editoriale cu idei noi si indraznete, analize competente, chiar daca uneori discutabile, ca o astfel de publicatie exista. Este vorba de “Cronica Romana”, ziar cu un tiraj relativ redus, dar cu destula influenta, care a reusit sa stranga un colectiv de autori de calitate, ce nu se sfiesc sa scrie in raspar cu “corectitudinea politica” a momentului. Gabriela Cretu, G. Cusnarencu, Al. Mironov, Paul Everac si altii ce militeaza cu condeiul in acest ziar, sunt – nu intamplator – personalitati cu vederi de stanga, chiar daca nu toti sunt incadrati politic. Cei 20 de ani de la o rasturnare revolutionara a societatii romanesti, si indeosebi stadiul in care s-a ajuns astazi, sunt tema predilecta a articolelor lor, uneori triste, alteori furioase, totdeauna lucide.

            Pentru ilustrarea celor de mai sus, voi reproduce mai jos pasaje din trei articole de Paul Everac, toate aparute in cursul lunii octombrie 2009. Trebuie sa recunoasteti ca un asemenea ton, o astfel de nobila indignare nu veti intalni in editorialele unor ziaristi imbogatiti ca rechini de presa sau in talk-show-urile multor politicieni ce isi apara, sau isi doresc, scaunul de demnitar.

 

Cand Domnul acela i-a spus domnisorului nostru: “Lasa-mi marfa sa treaca! Deschide larg granitele, chit ca-ti pleaca si tie cele mai bune produse, sau iti intra arme, manifeste, vagabonzi!”, omul nostru a batut calcaiele si a racnit: “Yes, Sir!”, dupa care a facut un scurt stanga-mprejur si a murmurat: “Da-l in ma-sa, imi bag si eu mica mea afacere. Plus ca, odata ce m-a instituit si pe mine demnitar…!”
Apoi acela i-a zis: “Scumpeste creditele, ca altfel ne napadeste plevusca”, iar omul nostru a racnit: “Yes Sir!” si-n gand: “Da-l in ma-sa, asta vrea sa aduca marfa nobila, sa intemeieze lanturi speciale; unde o sa ma agat si eu, care am dreptul legal sa le aprob”.
Apoi acela a zis: “Baga-ti handralaii sa capuseasca institutiile, regiile, intreprinderile de stat, pana cand le fac farame, ca sa incepem o viata cu adevarat noua, necomunista, cu un alt suflu!” Omul nostru, acum mai imbracat, a raspuns cu aplomb: “Yes, Sir!” si a ras dintr-o miscare trei sferturi din industria socialista, sub lozinca: “Da-l in ma-sa, ma-nfig si eu la plesneala, apuc ce pot, duc acasa pe daiboj, ca doar la mine e iscalitura si vama; de-aia sunt pus aici, nu?”.
Si la fiecare demantelare si privatizare, baiatul nostru, fiind animat de cel mai cordial suras politic, a zis cu multa intelegere pentru desfasurarea unei democratii liberale: “Yes, Sir!” si s-a executat, casapind paduri, inchizand mine, privatizand pe nimic capacitati, cedand regii, falimentand banci, inactivand agricultura candva asiguratoare, taind fabricile in bucati de metal, mereu cu un suras interior ca nu-i va fi supunerea degeaba, ca va lua binisor din caimac, ca se va inchifta cu ce n-a visat neam de neamul lui si va sta tantos in fruntea bucatelor, ciupindu-l si pe stapan, da-l in ma-sa, dupa o traditie seculara. (07.10.2009)

 

In satul in care imi petrec vara sunt sase absolvente de scoli sanitare, din care patru nu si-au gasit post, iar una s-a expatriat. Avusesem, un an, contact cu cinci bravi absolventi de facultate de teatru care roiau pe langa mine sa improvizam ceva, fiindca nu nimerisera pe nicio scena sau formatie teatrala. Aveam in familie un tanar iesit de la facultate, cu licenta in Filosofie, ca sa faca pe soferul de firma. M-am intalnit cu destui cautatori de slujba si am vazut tineri merituosi neprimiti nicaieri. A mai venit si vremea in care oamenii sunt dati afara cu miile si zecile de mii, in care somajul a devenit torential; totusi, facultatile – acreditate sau nu – continua sa produca in masa, sa pompeze cu ghiotura “gulere albe” si sa le deverseze pe o piata lasata “libera”, si in multe privinte suprasaturata. De ce? Fiindca pompele trebuie sa lucreze, ca sa-si ia cadrele banii. Ce face absolventul nu mai conteaza, suntem in liberalism. Statul nu-ti asigura postul, cum o facea in monstruosul acela de socialism, cand te obliga sa muncesti, dar iti dadea si o incadrare. Acum, pompele pompeaza, iar absolventii, licentiatii, tistuie pe toate drumurile. Nu fabrica numai licente aceste nesfarsite Universitati ale noastre, ci fabrica si invalizi moral, estropiati sufleteste, cautatori de utilitate sociala, gonitori dupa paine, macinatori in-de-sine, agenti ai disperarii. Un om neintrebuintat devine un om debil, speriat de nesansa lui, socotindu-se agresat de restul lumii, ranit sufleteste, diminuat in proprii sai ochi. O tara, altfel destul de mitocaneasca si de mistocaneasca, zemuieste de licentiati. E codasa Europei la multe, dar cu patalamalele in mana si cu masa de “gulere albe”. Titluri producem, slava Domnului! Locuri de munca, mai putinele! Si acelea se dau, in majoritate, pe spaga. Fabrici  productive ca inainte nu mai avem. Avem, in schimb, destule fabrici de someri si de viitori asistati social, lucrand din plin! Pana intr-o zi! (12.10.2009)

Cand s-a prabusit cu bruschetea cuvenita regimul ceausist, nea Stanica si cu nea Branescu s-au repezit la sistemul de irigatii ca la un simbol al regimului odios, defunct si l-au „revolutionat”, adica au dus o parte acasa, mai intai ceva fierarie si tevarie, apoi, vazand ca nu e buna de mare lucru la gospodarie, s-au chinuit de au carat si niste dale de ciment demontate din sant, vreo trei-patru la rand, cate a dus caruta sau tractorul. S-au nevoit si altii intr-o fratie, facand praf irigatia romana, ca si cand in noua oranduire n-ar mai fi fost nevoie de apa. Ceausescu trebuia sa le plateasca toate silniciile, asa ca unii mai breji au taiat si perdelele vegetale de protectie, asigurand o saraturare intensiva a solului Patriei. Altii s-au repezit la paduri, facand o ordine strasnica, lasand loc gol, rasluit, umpland pamantul cu cioturi si tufe strigatoare la cer. Destule pamanturi au luat-o la vale, dar nea Dodoleata n-a tras nicio invatatura, el se duce si astazi si casapeste paduri in numele sfintei Libertati, si cu paza de la noii boieri si arendasi. Si de la noua politie.(…)

O parte din natiune s-a dus oblu spre manele, s-a impodobit cu ele, face spasme de fericire cand aude manele, se excita, devine viteaza, simtitoare. O alta parte, mai mica, merge si compatimeste cu Madonna, ori sufera mortal pentru Michael Jackson! Tot mai multe dame rezolva integrame, starea de rebusism romanesc creste. Intelectualii fac epigrame. Cei mai subtiri fac covoare intregi de poezii, umplu revistele, chiar asa nedorite, necitite. Nealfabetizatii isi fac idol din Becali. Saracii asteapta faina si orezul de la candidatii la vot. (Cine da un pui, va fi Presedinte!). Primarul va trebui sa dilate mult carnatul cel mai lung din lume. Imprumutul FMI il inghit consilierii electorali ai candidatilor! (19.10.2009)